STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică
Noua
Medicină - Introducere (1)
Notă personală
Timpul trece peste noi şi... Într-o discuţie recentă cu unul din
prietenii mei am decis că voi aborda această temă, a Noii
Medicini (numită şi Germanică - Noua Medicină Germană) atât pe
situl meu (www.dorinm.ro la secţiunea "Entertain"/
"Perceptibil") cât şi pe Facebook (Noua Medicină) şi această
"reţetă" de socializare (reprezentată de blog-urile Wordpress).
Aşa că... 3, 2, 1, START!!!
Voi căuta să "promovez" câte ceva
din acumulările noastre (şi nu numai - fiind vorba despre un
subiect vast, profund studiat şi "simţit" de mulţi alţii dintre
noi) într-un regim "cât mai zilnic"... Aşa că, iată postarea mea
"de 1 ianuarie 2014" (cu mici îmbunătăţiri ulterioare în 2015 şi
2017)...
Raţiunea acestui efort.
Internetul este plin de articole legate de acest subiect, Noua
Medicină... OK! Atunci care ar fi justificarea mea, a efortului
meu? Poate că sunt tributar unui sentiment creştin de "a ajuta"
(fie şi pentru o recompensă divină viitoare), al unui sentiment
uman de "a împărtăşi" (fie şi pentru a alunga o vină legată de
faptul că puteam ajuta pe cineva drag care a trecut în nefiinţă
şi n-am făcut-o), al unui sentiment individual de "a sprijini"
(fie şi pentru "Like"-uri sau "ode internet-iste"), al unei
mândrii de genul "uite dom’le, ce ştiu eu" (fie şi fără acea
banală recompensă tip "s-ar putea să aibă dreptate toţi ciudaţii
ăştia, adepţii Noii Ocupaţii Mediciniste"), ce contează, cert
este că simt nevoia de a aprofunda această temă şi de a vă dărui
vouă din timpul şi cunoaşterea mea sau a altora...
Aşa că, iată prima postare...
Apoi, după trecerea a mai bine de
doi ani de astfel de ocupaţie, ar mai fi un motiv. Noua Medicină
este, de fapt, vechea medicină, mai veche decât actuala
medicină, considerată a fi clasică. Jalonarea unor critici la
NMG (Noua Medicină Germanică) sau la alt tip de manifestare tip
"noua medicină" este evident cu un caracter clar de
dezinformare. Nu striviţi vechea medicină cu articole bizare,
nedocumentate, agresive până la imposibilitatea de a citi a
celor care doriţi să vă citească articolele. Până ce nu încerci
ceva, până ce nu înţelegi cu adevărat, până ce nu trăieşti acel
lucru, nu ai voie să critici cu privire la eroare, la eşec, la
inepţie sau altele asemenea...
"Istoricul" acumulărilor legate
de Noua Medicină.
Cândva, din timpuri de care nu îmi mai amintesc prea bine,
doream, credeam, etc în drumul meu spre medicină. Am dat de mai
multe ori examenele necesare admiterii la medicină dar... copil
fiind... leneş fiind... sau cine ştie, slab şi la minte şi la
trup... v-am scris că nu îmi mai amintesc mare lucru (?!?)... Am
reuşit să fiu admis doar la Şcoala Postliceală Sanitară.
Acolo, mintea mea puerilă (de
atunci), a tratat totul cu superficialitate, cu o indiferenţă
ciudată şi stupidă, sper caracteristică tinerilor fără griji
(aşa cum eram eu atunci). Cu toate acestea am rămas "legat" de
această lume prin simpla apartenenţă la "clasa asistenţilor
medicali generalişti"... Am amintiri destul de plăcute legate de
acea perioadă cum ar fi:
1. Medicii care predau
cursurile... Cei mai mulţi dintre ei dedicaţi către ceea ce
făceau. Toţi s-au remarcat printr-un ceva al lor, printr-o
energie anume, plăcută şi atractivă (sper ca în scurt să am
acces la numele lor complet şi să îl postez aici cu toată
mândria şi mulţumirea ce o pot exprima - şi n-am făcut-o atunci,
când se merita pe deplin... şi ulterior, când se merita din
toată inima mea... dar o voi face... sper...).
2. Asistenţii medicali care
predau cursurile... La fel de dedicaţi şi plini de speranţă în
noi, cursanţii... (am aceeaşi speranţă că le voi putea
mulţumi... măcar pe această cale sau când voi ajunge în ceruri
sau unde ne este drumul... pentru cei ce au plecat dintre
noi...)
3. Credinţa că totul stă în grija
faţă de om şi, mai ales, în prevenirea necazurilor lui... cu
referire la bolile sau afecţiunile ce pot apare în viaţa lor...
4. Tot ceea ce stă la baza
suferinţelor/ bolilor omului apare din ceea ce "târâm" genetic
de pe liniile ereditare ale părinţilor şi din modul cum îşi
trăieşte fiecare viaţa... Şi numai o colaborare reală cu
"pacientul" poate duce la vindecarea acestuia...
Şi lista amintirilor plăcute ar
putea continua dar... nu prea ar avea legătură cu tema acestei
postări... Să continuăm:
Amintirile neplăcute sunt legate
doar de "mediul spitalicesc"... Un loc unde se concentrează
disperarea, frica, durerea, moartea... dar şi speranţa,
încrederea, uşurarea, viaţa... Percepute prin manifestările
fiecărui individ, pacient sau "slujnic al sistemului medical",
fiecare cu modul lui de a exterioriza sentimentele de care
aminteam... Un loc unde ar fi trebuit dedicat tot efortul
posibil al societăţii dar care, de fapt, nu mi-a dăruit decât
scârba, incapacitatea şi insecuritatea ce m-au determinat să
părăsesc această „viaţă medicală” în mai puţin de 5 ani... Nu
comentez, nu fac politică... De aceea las totul ambiguu, fără
completări suplimentare... Ba da, ar fi cazul să apelez la una:
Aici nu mă refer la oamenii direct implicaţi în acest sistem
(pacienţi, medici şi asistente)... Mă refer doar la "ceilalţi"
(parte a sistemului direct sau a celui "accesoriu"), fără a face
nici un fel de alte precizări...
În cei aproape 5 ani cât au
însemnat participările mele la aceasta viaţă "medicală" am văzut
(trăit în mod direct) multe... Poate prea multe... Dar, pentru a
mă conforma temei abordate, voi realiza doar câteva grupări ale
acestor percepţii:
1. Expresii uzuale:
"Până aici am făcut tot ceea ce
se putea. De aici încolo numai pacientul sau bunul Dumnezeu vor
decide"... Recunosc efortul meu de a sintetiza la maxim sutele
de expresii similare, caracteristice fiecărui medic în parte,
dar care, evident, se regăsesc în enunţul formulat de mine.
sau...
"Nu vreau să îţi par ilar, dragul
meu Dorin, dar ştii câtă putere are medicina... Chiar şi la
nivelul meu! (este vorba aici despre un medic chirurg din cele
mai calificate domenii medicale cu putinţă)... Totul stă în
bunul Dumnezeu şi în credinţa pacientului... Dacă ţii neapărat
eu voi ajuta pacientul dar să nu uiţi ce ţi-am spus!"...
sau...
"În acest caz nu se mai poate
face nimic, domnule! Chiar nu înţelegi că trebuie să accepţi că
eşti bolnav de/ cronic/ etc şi nu se mai poate face nimic!!!
Trebuie să... şi urmează indicaţiile imperative ale
respectivului medic recompensate în caz de neîndeplinire cu "...
aşadar nu uita, moartea este lucrul cel mai bun care ţi se poate
întâmpla!!! Scapi uşor în acest caz... Ceea ce poţi trăi mult
mai dureros decât asta este să îi chinui pe cei dragi ţie,
să..., să..., să..." Pfiu, şi aş putea continua cu ce mi s-a
comunicat... Offf, îmi cer iertare că vă plictisesc cu
problemele mele!!! De aceea trec la următoarea "chestie" care o
socot importantă în această primă postare a mea...
Şi, timpul mi-a oferit o nouă
surpriză… Două tentative de a pleca ale mamei mele, în februarie
2014 şi apoi tot în februarie dar 2015… Expresii uzuale?!? Hmmm…
În februarie 2014 mama a avut un colaps de tensiune urmat de UPU
apoi de trimiterea acasă după stabilizare. Explicaţii… Nici una.
Doar diagnostic de cancer, probabil de colon sau cistic... În
octombrie 2014, urmează o nouă internare când se constantă că
mama are cancer pulmonar. Evităm cu greu internarea la oncologie
şi urmează un lung şir de analize care constată lipsa oricărei
formaţiuni tumorale. Apoi, în februarie 2015 urmează un nou
colaps de tensiune. Explicaţii?!? Nici una. Plămânul mamei
refuză cu încăpăţânare să funcţioneze pentru aproape două luni
şi jumătate (cât s-a aflat la terapie intensivă iniţial la
Brăila, apoi la Bucureşti) să iniţieze cel mai mic reflex
respirator şi doar ventilaţia artificială (plămân artificial) o
ţine în viaţă. Fără nici un fel de diagnostic în afară de
„gripă”, pentru o perioadă… Apoi, totul revine la normal din
senin (bine, să nu uităm de îngrijirile medicale de calitate dar
orientate doar spre menţinerea vieţii şi nici într-un caz spre o
linie de tratament deoarece nu există diagnostic) şi… acasă cu
ea, fără nici un fel de explicaţii… Dar, ce rost are să descriu
expresiile uzuale condensate în timp cât pentru o carte
întreagă? Este doar o trecere „inspirată” spre paradoxuri,
deoarece mama mea este bine mersi acum, la finele lui august
2015, fără cancer sau altele…
(Notă: În final, fiecare are
drumul lui… Mama mea a scăpat de orice urmă palpabilă de cancer
în 2014, apoi în 2015 şi a „tras” concluzia că, de fapt, nu a
avut niciodată vreo urmă de cancer şi totul s-a născut doar din
interesul medicilor de a avea pacienţi, din erori de
investigare, din interesul meu de a face pe "fiul merituos",
etc. În septembrie 2015 se simţea perfect, avea activităţi
absolut normale şi nici cea mai vagă stare de rău… Dar, în
octombrie, are unele probleme de coloană şi… În februarie 2016
are o cădere generală, totală, în martie era doar un muribund
şi… În aprilie survine decesul în urma metastazelor medulare şi
cerebrale… Dorea doar să „plece” şi atât… Nu mai urma nici un
fel de tratament, nu mai lupta… Nimic… Şi nimic a devenit…)…
2. Paradoxuri:
a. Pacientul "X" se prezintă şi
se expune medicului. Se decide internarea acestuia şi, în urma
investigaţiilor, se decide intervenţia chirurgicală. La momentul
intervenţiei se constată că investigaţiile (corecte, complete şi
bine realizate) nu au furnizat toate elementele necesare
diagnosticării şi pacientul are, de fapt, cancer pancreatic
(neopancreas) cu metastaze multiple.
Medicul constată incapacitatea sa
de a putea ajuta cu ceva printr-un efort chirurgical suplimentar
şi închide "pur şi simplu" inciziile realizate.
La următorul contact cu
pacientul, medicul (un medic şi un om de excepţie, cel puţin în
aprecierile mele personale, dar şi a cel puţin 99% din pacienţii
săi) îi comunică pacientului că totul s-a rezolvat şi după
externare să îşi trăiască viaţa mai departe. Singura solicitare
a medicului a fost ca pacientul să revină la un control după 6
luni.
Pot prezenta suplimentar reacţia
pacientului care întreabă: "Păi, dom’ doctor, nu îmi daţi măcar
un regim, aşa de la vinişor la ţuică?!?" Şugubăţ pacient, nu-i
aşa? "N-ai treabă cu regimul. S-au rezolvat toate. Dar, dacă tot
ai amintit, ar fi bine să te abţii ceva mai mult de la vinişor
sau ţuiculiţă!" (am fost acolo, de aceea ştiu exact reacţiile
actorilor acestei scene)... Şi omul nostru se externează...
Cei care am fost de faţă (cel
puţin eu) recitim imediat biletul de externare, fişa pacientului
şi Domnul Doctor ne sesizează stupoarea. "Neopancreas" nu are
alte conotaţii decât moartea rapidă (3 - 6 luni) în dureri
crâncene, fără posibilitatea de a le putea controla cu ajutorul
morfinei...
De altfel, vine rapid confirmarea
medicului care ne subliniază că "... numai la metastazele care
le-am văzut, amărâtul ăsta nu trăieşte mai mult de 3 luni... De
aceea l-am chemat după 6 luni... Nu va mai ajunge niciodată
aici... De fapt mă mir dacă ajunge până acasă!!!"... Alte
comentarii sau relevări nu mai contează...
Timpul trece si, după aproximativ
6 luni... Ghici cine intră pe uşă??? Pacientul nostru care nu a
vrut să moară... Toţi am rămas cu gura căscată (cel puţin eu
care mi-am amintit imediat de pacient şi diagnosticul lui)...
Dar medicul, trecut prin multe experienţe de acest gen (după
unele precizări ulterioare ale acestuia... fie şi pentru a ne
justifica de ce a ales să trimită pacientul acasă fără a-i
comunica sau "traduce"/ "interpreta"/ etc diagnosticul) preia
rapid iniţiativa şi... Alte investigaţii (cu internarea "de
rigoare")... Şiii... Omul/ pacientul nostru era perfect
sănătos... Nici urmă de neoformaţiuni... "Voia lui Dumnezeu...
Probabil de la problemele născute de prea multă ţuică sau
vinişor i s-a tras drumul la mine..." se va "scăpa" domnul
Doctor după plecarea pacientului...
Şi, cu mintea mea de atunci,
totul a rămas în memoria şi manifestările mele ca un fel de
snoavă demnă de "împărtăşit" celor din jurul meu atunci când
epuizam bancurile noi care le aveam de spus...
b. Soacra mea se simte ciudat… Frisoane, rareori stare febrilă
„în platou” dar care cedează la medicaţia antipiretică actuală…
Decide să meargă la medic… Diagnostic imediat, fără dubii:
cancer de colon… Analizele care au urmat confirmă diagnosticul
de cancer…
Fără obstrucţie intestinală care
să atragă un drum rapid şi eficient spre lipsa de sens a
intervenţiei chirurgicale…
Deci… Urmează intervenţia
chirurgicală care „stabileşte” completarea diagnosticului cu
metastaze, în special la nivel hepatic (invazie) şi deja
consacratul „Numai Dumnezeu ştie cât va mai trăi!”…
A mai trăit exact 2 ani, deoarece
dorea să vadă cum băiatul ei termină şi el facultatea…
Şi el a terminat şi ea s-a stins
deodată (duminică a acuzat stări masive de oboseală, fără
dureri, constipaţie, regurgitaţie sau altele ce descriu cancerul
de colon, evoluat sau nu, luni am mers la ecograf, medicul nu
înţelegea cum de mai trăieşte această femeie deoarece ecografic
ea nu mai avea practic organe, fiind dizolvate „într-un fel de
supă”, marţi a cerut să vină cunoscuţii să „îşi ia la revedere”
şi miercuri dimineaţă deceda)…
c. Cumnatul meu pleacă în
Afganistan ca ofiţer român… Înainte de plecare se fac toate
analizele cu putinţă şi el este perfect sănătos… Se întoarce din
Afganistan după 7 luni şi, la scurt timp, analize medicale şi se
constant undă Q clară de infarct miocardic vechi… Fără semne,
fără suferinţă, fără nici un fel de afectări vizibile,
sesizabile… Anul următor unda Q este încă prezentă şi, după
trecerea unui alt an aceasta nu mai există relevând dispariţia
cicatricei la nivel miocardic…
d. Mama mea, al cărui caz sumar
l-am prezentat mai sus... Primăvara avea „cădere totală“ fără
diagnosticare de cancer, toamna era diagnosticată cu cancer de
diferite tipuri, iarna nu mai prezenta nici cea mai vagă urmă de
cancer… Nu mai detaliez…
e. Personal, în martie 2006 am un
puseu HTA... Urmează tratamente peste tratamente fără ca
tensiunea mea să răspundă la tratamente, inclusiv “în doze de
cal”… Medicaţia HTA face ravagii alături de sindromul metabolic
ce are ca una din manifestări HTA şi, după doar 3 ani… Clar,
origine malign, clar cancer renal… Maxim trei luni de viaţă,
spun medicii miraţi că pot trăi “încă” cu trupul ce îl analizau…
Îmi închei toate socotelile cu
viaţa… Creştin dar şi pe calea noii medicine… Un bun prieten s-a
stins de cancer de colon şi, cu mai puţin de două săptămâni
înainte de plecare mi-a comunicat că: “Mai bine te ascultam”!
Cuvintele lui au fost încurajare, o gheară în plus în încercarea
mea de a mă agăţa de viaţă, cine ştie…
Cert este că, după un an, la
următoarele analize medicale obligatorii (pe linie de serviciu),
nu mai aveam nimic afară de HTA… Nici urmă de cancer… La fel şi
anul următor şi tot aşa… Sunt în anul 2017 şi încă nu a revenit
cancerul… Până şi HTA pare că s-a stabilizat în condiţiile în
care de peste 5 ani nu mai urmez nici un tratament…
Şi, pot continua cu cel puţin
vreo 100 (una sută - evident mult mai multe) de astfel de
paradoxuri (nu numai legate de cancer ci şi de infarcturi
miocardice şi multe alte afecţiuni cu caracter “dramatic”)
trăite în acest mic interval de viaţă de mai puţin de 5 ani de
practică medical, cu extensia dată apoi de alţi 22 care au
trecut şi de studiile aprofundate care le-am demarat şi urmat
metodic)...
Ideea de bază este că m-am făcut
înţeles, că am transmis ceva din ceea ce consider relevant
acestei părţi a postărilor mele...
Medicina nu este soluţia
completă, paradoxurile existând şi, deseori, fiind acceptate
chiar de medici… Ceva nu merge cum trebuie, ceva nu este cum
trebuie, ceva nu este unde trebuie… Cel puţin la modul complet,
fără dubii…
Acum, nu mă justific ci este un
adevăr: Ne mai "citim" şi mâine (sper). Sunt foarte obosit după
petrecerea de revelion aşa că vreau să mă odihnesc (oricum v-am
dăruit 3 ore din viaţa mea... până acum...)... Deci:
LA MULŢI ANI, dragii mei!!! Să trăiască cu numele toţi Vasile,
Vasilica şi celelalte nume legate de Sfântul Vasile, precum şi
toţi cei dragi lor!!!
Dorin, Merticaru
