STUDIU - Tehnic - SCRIERE
O
nouă dimineață pentru vechi amintiri
Da,
recunosc, simt furia amintirilor!
Ceaiul
tonic calmant îmi încântă simțurile în această dimineață
însorită înainte de a începe o nouă zi.Dar gândurile mele sunt departe de grijile zilei care va începe.
Privind dealurile Haţegului din zona Subcetate, îmi aduc aminte de o carte veche despre adevărata locaţie a Samizegetusei, cetatea regală a lui Decebal, primul şi ultimul rege căzut al vechilor daci.
Un deal ca o cetate... Atât a mai rămas din el după ce pustitorii romani l-au demolat, piatră cu piatră, pentru a șterge orice urmă a existenței sale. Așa cum au făcut cu Cartagina și cu orice altă mare fortăreață atinsă de pustiirea prădătorilor Romei,
Așa cum s-a întâmplat cu Brăila, orașul meu natal, a cărui cetate veche de secole cuceritorii ruși au demontat-o piatră cu piatră... Aruncând-o în banalitatea vreunui oraș... Indiferenți față de istoria și cultura lui...
Gândurile mele se întorc în valea Hațegului, unde, în zona pasului, „Tapae” în limba veche, au zidit o nouă Samizegetuza, a romanilor, numită de bătrânii locului „Sarmizegetuza Hoților Ulpia Traiana, „a celor care au jefuit aurul și argintul dacilor doar pentru mai puțin de două secole, până când marele lor imperiu a fugit în neantul ce va veni.
Ajungând doar la o Romă a neputinței și a unei noi credințe... Da, toate drumurile nu mai duceau la Roma ci doar la „Trimisul lui Dumnezeu”, administratorul creștinătății catolice și, în niciun caz, al tuturor creștinilor.
Poate de aceea au rămas doar urme ale templelor sacre ale Daciei, ca o rezistență a puterilor divine, în ceea ce se știe acum a fi Sarmizegetusa Regia.
Da, recunosc, simt furia amintirilor!
În
lunga mea serie de existențe, gândurile și experiențele mele
revin sistematic la cea în care am fost Duras Diurpaneus al
lui Scorilo, cel care a devenit generalul celor zece mii de
luptători de elită ai cetății Sarmizegetuza.„Dece” în limba noastră, și deloc latină, înseamnă numărul zece mii, iar „balus” însemna „luptător” în limba noastră veche, a dacilor. Sau traci...
O ultimă șansă înainte de a renunța...
Dar aceste amintiri sunt rezultatul unei lungi serii anterioare de evenimente și existențe. Ceea ce încercau să facă a dus la o lume mai bună. Cel puțin așa cum ne-am imaginat atunci... Și mult timp în viitor...
Am venit pe aceste meleaguri cu mult înainte, în zona României de astăzi, când eram alături de legendarul rege Zamolxis al pelasgilor, cel menționat de Herodot, ca rege al urmașilor atlanților.
La scurt timp după ceea ce numiți glaciația Wurm, în timpul vostru în jurul anului 6.000 î.Hr.
Am ajuns la fapte mari, dornici să nu lăsăm moștenirea Atlantidei să se irosească.
Mai ales că noi nu făceam parte din barbari, deoarece istoria a fost ulterior distorsionată. Oricum, în acele zile, oricine nu făcea parte din poporul său era considerat un barbar. Oriunde în lumea asta...
Eram doar foarte înalți, cei mai mulți dintre noi eram blonzi cu ochi albaștri. Giganții despre care se mai vorbește în toată România, de la Valea Luanei în arcul carpatic, până în Maramureș și Bucovina... Și, eventual, în spațiul balcanic al Greciei și bulgarii actuali până în Orientul Mijlociu.
Poate
de aceea arătam fioroși... În niciun caz sângeroși... Deoarece
unii dintre descendenții noștri au fost asociați cu Goliat,
cel care s-a luptat cu David.Eram prea puternici pentru a fi violenți...
Cert este că imperiul pelasg ar fi fost unul vast, extinzându-se peste mare parte din Europa, Asia și Africa, ajungând chiar și în Japonia, unde descendenții noștri sunt populația nordică numită „Aum”.
Dar, am „lăsat” cele mai clare urme ale Văii Indusului, descrise ca arienii care au adus cu noi cultura și limba vedice. Este adevărat, departe de ceea ce se va găsi acum în cultura și limbile acelor locuri...
Dar, generație după generație, am devenit din ce în ce mai mici ca statură, din ce în ce mai mici ca puritate sau suflet, din ce în ce mai naturalizați la vremurile grele de pe această planetă, în această comunitate...
Violența sau supunerea oamenilor ne-a corupt, forțându-ne să acționăm în felul lor, în modurile înțelegerii lor...
Astfel, am ajuns repede să înțelegem că un anumit mod de viață, oricât de înalt ar fi el, plătește scump... Entropia...
De aceea, modul de viață atlant a fost abandonat după nici măcar 50 de generații. Vechile căi au fost uitate, înecate în violența celor care deveniseră simpli războinici.
Fiecare cu furia lui... Dar cu cât era mai intensă, cu atât mai multă violență era asigurată.
Nu a mai contat că am cucerit lumea „cunoscută”, nu a contat
ce am fost și am construit...De aceea ne-am retras, bolnavi și obosiți, în zona carpato-balcanică, locul nostru de plecare... Devenind daci, în marea familie a tracilor...
Dintre existențe, așa cum scria Vergilius în „Eneida” sa, am fost un războinic trac, Enea din Micene a Argolidei, cel care a apărat Troia, cel care a adus limba noastră acolo unde va fi cunoscută ca limba ţinutului Latium.
Oricum, mândria mea a fost deformată de scrierile făcute de cei care au consemnat „după auz” faptele vremurilor.
Mândria... Un păcat poate la fel de mare ca cel al crimei... De fapt, sinuciderea... Gestul de a te sinucide doar pentru acest păcat pare a fi capital...
Vergilius a asociat doar informațiile existente cu Odiseea și Iliada lui Homer, scrise cu peste 600 de ani mai devreme, încercând să sugereze că nu lupoaica lui Romulus și Remus a pus bazele viitoarei „mari” Rome.
Istoria scrisă a denaturat adevărul, chiar și în cazul lui Spartacus, care a fost mutilat de faptul că istoriile sunt scrise de cei care ucid eroi pentru a-și revendica adevăratul loc.
Da, chiar și atunci când am murit în luptă, alături de Spartacus, în a treia revoltă a sclavilor, un alt trac, cel care nu a fost găsit pe câmpul de luptă, să fie batjocorit de dragul puterii lor, istoria a scris cu totul altceva despre ceea ce aș putea fi, despre ceea ce aș fi reprezentat...
Apoi, la scurt timp, în zilele Marii Tracii Dacice a lui
Burebista, mândria mea s-a accentuat, Roma fiind ajutată de
Burebista în războiul dintre Cezar și Pompei. După cum a
înregistrat Strabon...Dar Pompei a fost învins de Cezar înainte ca Burebista să-i vină în ajutor, iar apoi Cezar a fost ucis de senatorii romani, cu puțin timp înainte ca Adunarea Dacică a Tarabostes să-l ucidă pe Burebista... În același mod în care a fost ucis Cezar.
Atunci istoria ar fi luat un cu totul alt curs. Cine își amintește? Cine ar asculta adevărul?
Oricum ar fi, cine își mai amintește înregistrările lui Herodot, care afirma în lucrarea sa „Istorii” că dacii, așa cum îi numeau romanii, sau geții, așa cum îi spuneau grecii, erau „cei mai curajoși și mai drepți dintre traci”?
Sau că Herodot a relatat despre credința lor în nemurire și în ceea ce devenise zeul Zamolxis, menționând că dacii se considerau nemuritori, crezând că atunci când au murit, se duceau la Zamolxis?
Da, Herodot mai menționa în lucrările sale că tracii, dacă ar fi fost uniți sub o singură conducere și ar fi avut o unitate de gândire, ar fi fost, în opinia sa, un popor invincibil.
Realitatea a fost spulberată de asasinarea lui Burebista. Bieți oameni care au preferat să piardă un lider adevărat sub pedeapsa divizării eterne...
Dar, curând m-am întors pentru a încerca să lupt cu Roma, fiind Decebal...
Cel
despre care istoria consemnează că Octavian, Cezar al Romei, a
plătit tribut Daciei... Până la aceeași trădare a națiunii
tracice... Mândria...Rămas singur în fața a doar trei legiuni ale lui Traian, în războiul fratricid care a urmat, așa cum a dictat însuși Traian în memoriile sale, am luptat până în ultima clipă.
Și nu m-am sinucis, așa cum stă „mărturie” coloana lui Traian... Am luptat până când trupul meu s-a pierdut, ca cel al lui Spartacus, pe câmpul de luptă... Printre cei care și-au investit viața într-o viață mai bună, fără a fi forțați să îngenuncheze...
Poate mândria are prețul ei. Poate... Ciudat echilibru...
Între un gladiator, un sclav care a cerut Romei opt legiuni să-l învingă, față de un rege pentru care „plata mândriei” a redus efortul „stăpânilor” la doar trei legiuni pentru a-l șterge din istorie...
Dar memoriile lui Traian, care ar fi dat o relatare directă a cuceririi Daciei, chiar dacă denaturate după obiceiurile cuceritorilor, nu au supraviețuit până astăzi.
Și, chiar dacă se face referire la „Comentariile” lui Traian, care ar fi descris campaniile sale militare, inclusiv pe cele dacice, ele sunt listate ca pierdute, la fel ca și „Getica” lui Criton, care ar fi fost o altă sursă de informații despre războaiele dacilor.
În lipsa acestor cronici, Columna lui Traian din Roma, cu basoreliefurile sale detaliate, servește drept cronică vizuală a învingătorilor în conflictul dintre romani și daci.
De
atunci, atlanții, pelasgii, dacii și urmașii lor s-au stins
unul câte unul.Descendenții lor au dus puterea războiului mai departe în confruntarea lor cu mongolii pustiului mongol. Sau noii parveniți ai crimelor vremurilor... Sute, mii de ani... Generații după generații...
Câțiva dintre noi au rămas aici, nevrând să reacționăm în niciun fel. Slabi, obosiți... Fără sens... Zdrobiți de datoria destinului care plătea fără milă mândria cu umilință și nesemnificație...
Purtând chiar și numele de „români”, un stigmat jalnic al moștenirii destinului... Luându-ne zilele din pustiire în pustiire, schimbând stăpânii atât de des încât nici ei nu mai știu cui îi aparțin sclavii...
Da, recunosc, simt furia amintirilor!
Niciun
imperiu nu va dura, indiferent cât de civilizator a fost sau
va fi... Toate au sfârșit, spulberate de uraganul datoriilor
destinului...Ca o ascensiune care te va urca din ce în ce mai sus până vei cădea mai mult, cu cât urci mai sus...
Dar începe o nouă zi, o nouă dimineață... Prima zi din restul zilelor noastre... Pentru că viața va continua mereu!
Fiecare pe drumul lui. Departe de a servi imperii... Fără noi, fără datorii, ar fi nimic în praful timpului.
Notă: Imaginile sunt create de mine, Merticaru Dorin Nicolae, folosind Microsoft Bing Image Creator.
Dorin,
Merticaru (24.03.2024)