Terapiile alfa - Introducere (4)

Hai cu… relaxarea!!! Ieri am discutat despre dogmatismul deţinătorilor „adevărului absolut”… Hai să vedem un exemplu real în acest sens!

Academicienii francezi ale căror teorii (dogme) au fost contrazise sau infirmate de descoperirea şi de realizarea experimentală a înregistrării sunetului pe suport material au refuzat această realitate, perceptibilă, aflată chiar în faţa lor, furioşi să-şi recunoască ignoranţa („perfecţiunea vocii umane nu poate fi înregistrată cu ajutorul unei tehnologii”). Acest lucru s-a întâmplat odată cu inventarea patefonului lui T.A. Edison, catalogat de academicienii francezi ca fiind „O înşelătorie, o cutie în care este ascuns un ventriloc”, deşi l-au analizat singur timp de nouă luni. Iată cum a fost mai simplu să fie negată realitatea, decât să se recunoască incompetenţa şi ignoranţa.

Mai mult, această descoperire experimentală, împreună cu alte câteva mii (precum becul electric, tramvaiul, dinamul, etc) aparţin unui om fără titluri academice, unui copil care a fugit din clasa întâia fiindcă nu a suportat regimul de îndoctrinare în ascultare şi conformism. Cum puteau să recunoască academicienii că au pierdut în faţa celui care a fugit de la şcoală, în faţa unui autodidact, care învăţa prin descoperire, prin experimentare?!? Dar, fără un astfel de om, acest secol nu ar arăta aşa cum este acum, Edison fiind cel care a spart tiparul conceptual care a permis descoperirile ce i-au urmat.

Asemenea academicienilor din exemplul de mai sus, mulţi oameni nu mai sunt proprii lor stăpâni, nu mai acţionează în propriul lor interes ci în interesul dogmelor, credinţelor care le-au acceptat şi le-au însuşit. Deşi în un ele cazuri motivaţia interesului colectiv justifică neglijare interesului individual se constată că astfel de oameni au tot mai puţin timp pentru semenii lor, dar şi pentru ei înşişi. Şi, dacă au tot mai puţin timp pentru ei, pentru relaxarea şi rugăciunea autentică, ei pierd ocazia de a se deştepta, pentru a-şi împlini propria lor menire, pentru a-şi servi semenii în întreaga lor măreţie sau slavă.

Majoritatea oamenilor, care nu mai sunt proprii lor stăpâni, sunt controlaţi de condiţionarea sau de programarea eronată (pentru ei, dar controlată, cu certitudine, de alţii), care le-a fost inoculată: dorinţe, ambiţii, identificări. Unii sunt preocupaţi cu grija de a nu-şi pierde averea, alţii cu obsesia îmbogăţirii, alţii cu grija de a nu-şi pierde faima, renumele, titlurile, poziţiile, alţii de ambiţia măririi, faimei, unii se identifică într-atât cu rolul pe care-l joacă încât uită cine sunt, unii sunt căsătoriţi cu profesiunea sau pasiunea lor, unii sunt preocupaţi de frica de a fi singuri, de ataşări, de dependenţe, etc. Şi, surpriză, cel mai mulţi sunt preocupaţi de ceea ce zic alţii, pierzându-şi identitatea, disipându-se în dorinţele, ţelurile, etc. ale celor din jur.

Ei sunt, de asemenea, parte din „marea turmă” a celor ce nu mai sunt proprii lor stăpâni şi sunt guvernaţi de şefi, de părinţi, de parteneri de viaţă, de copii (ca să dau cele mai plăcute exemple). Este recunoscut faptul că organismele sociale exercită o presiune constantă asupra individului pentru ca acesta să fie rupt de conştiinţa universală şi să fie integrat în programul conştiinţei colective (familiale, tribale, naţionale, planetare). Aceeaşi „integrare” sau specializare („castrare”) pe o scară mult mai largă se petrece în secte, în culturile religioase, în ţările unde au ajuns la putere regimuri totalitare, dar şi cu entităţile dintr-un organism colectiv, dintr-un furnicar sau un roi de albine.

Ţelul este, însă, acelaşi: îngheţarea sau conservarea unui anumit tipar sau program informaţional valoros, care a permis supravieţuirea organismului colectiv în condiţiile manifestării unor reguli „bine precizate”, asemenea unui organism virusat („Drumul spre iad este pavat de bune intenţii”). Atunci când un organism uman cere membrilor săi să renunţe la teritoriu propriu (proprietate), la conştienţă individuală (culpabilizată drept individualism, egoism, îngâmfare sau orgoliu), la responsabilitate pentru gestiunea propriei vieţi, pentru ca, în final, individul să fie transformat într-un simplu executant, fără gândire, fără iniţiativă proprie, acel organism colectiv se condamnă la îngheţare în proiect, la repetarea erorilor din program, adică la moarte (fie ea şi ciclică, sub forma războaielor mondiale, cât ne va mai suporta pământul).

Avem, aşadar, de a face aproape numai şi numai cu subordonare rigidă, ascultarea de ierarhii, conformismul şi integrarea care s-a dovedit, de fiecare dată, mai ales în statele totalitate, va fiind un „avantaj” lipsit de viitor, un obstacol în calea iniţiativelor individuale, un handicap în calea marilor descoperiri. Perfecţiunea maşinii de război a Japoniei, întemeiată pe ascultare, pe executare cu orice preţ a ordinelor, a fost înfrântă de anarhia acelor cercetători din Occident care au spart tiparele de gândire anterioare, descoperind accesul la forţa ucigaşă a energiei nucleare. Atunci când ruptura dintre programul social şi cel individual se adânceşte apar convulsii sociale, revoluţii, reaşezări şi redistribuiri ale puterii, reorientări ale profitului, fără să se modifice, în esenţă, cauza, adică programul eronat.

Dacă nu se produce o revoluţie interioară în fiecare om pentru a declanşa trezirea la realitate şi dacă se va menţine „sine die” îngheţarea pe tiparul iresponsabilităţii şi al înstrăinării oamenilor de la adevărata lor menire şi identitate, atunci vom culege ceea ce am semănat: „Ştergerea de pe faţa pământului a viţei care nu rodeşte”. Nu credeţi!!! Oamenii sunt transformaţi pe „bandă rulantă” în „generaţii de sacrificiu” prin instaurarea sub diferite pretexte (războaie, cataclisme, terorism, stări de necesitate) a regimurilor totalitare (nu contează că discutăm despre dictatura democraţiei sau cea a unei singure persoane sau a unui singur grup).

Acesta este un drum la sfârşitul căruia oamenii nu descoperă decât că, tot cea ce au câştigat este infinit mai puţin decât ceea ce au pierdut. Paradoxul acesta l-am subliniat de mai multe ori pe parcursul postărilor anterioare… Dacă nu crezi că există Dumnezeu şi el chiar nu există, ce eşti altceva decât un animal efemer ce nu are de pierdut nimic?!? Dar, dacă nu crezi şi El există, chiar ai pierdut totul!!!

La părăsirea trupului, nimeni nu ia cu el nimic din lucrurile efemere şi iluzorii pe care le-a acumulat (averi, funcţii, titluri, medalii). Oamenii care şi-au risipit, cu sau fără voia lor, şansa pe care o oferă viaţa de a-şi reaminti cine sunt, descoperă în acest final dezamăgirea, înstrăinarea de adevărata lor menire şi îşi vor vedea viaţa ca pe un eşec, indiferent de ce au realizat (dacă nu o văd astfel, chiar că sunt adevăraţi roboţei ai credinţelor lor sau asimilate).

Oamenilor nu li se spune adevărul că orice moarte a unei fiinţe conştiente în aceste condiţii este similară unei sinucideri datorate unei „bombe cu ceas” (implantată în cursul condiţionării sociale acceptate sau impuse, conştient sau nu) care declanşează înstrăinarea sau ruperea de conştiinţa universală, de „izvorul de viaţă al universului”… Omul trezit este, prin sine, un instrument prin care universul devine conştient de sine însuşi.

Şi corpul rămas fără finanţare energetică şi informaţională devine trecător „fără rost”, o iluzie pierdută, un sens neplăcut de utilizare a energiilor divine ce vor cere chiar curăţarea, reaşezarea acestora (veţi vedea despre ce este vorba în postări mult viitoare). În simpla lui evoluţie, un astfel de trup are o viteză de degradare amplificată brusc în special în momentul când la această rupere se asociază programele informaţionale (gen „virus”, părţi ale adevărului manipulate pentru a fi percepute ca adevăr, integrându-se întregului chiar cu preţul distrugerii acestui întreg), ce ajung să joace pentru acel trup rolul unor gene ADN sau ARN, al unor cromozomi (ca structură avansată) „confirmând” efecte cum ar fi: frica de moarte (ataşarea de corpul material care nu este decât o expectaţie, o aşteptare, o frică ce nu face altceva decât să grăbească sfârşitul), frustrarea şi depresia (o altă formă de moarte „în mic”, născută de senzaţia de eşec, de vină de a nu ne fi îndeplinit misiunea pentru care am venit aici pe pământ).

Dar lucrurile nu se opresc aici. Dacă oamenii ar conştientiza că o treime din viaţa lor, din timpul vieţii lor, se pierde învăţând lucruri utile altora (nu mă refer aici la cei care au procedat la instruire şcolară şi profesională care alocă maxim o zecime din timpul lor ci mult mai sus de atât, fără a face precizări suplimentare), pentru a fi integrat social (cultural, ierarhic, estetic, etc) atunci ar avea grijă ca acest timp să se investească eficient pentru „a fi” de un real folos organismului social, iar nu pentru „a avea” beneficiu iluzorii. Însă, gestionarea timpului vieţii nu aparţine fiecărui om decât după trezire. Drept un mic exemplu, chiar şi atunci când învaţă să conducă un automobil, oamenii îşi fac iluzia că acest lucru este pentru ei ceva util, motiv pentru care investesc în asta.

În realitate, conducerea unui automobil reprezintă o creştere a valorii de întrebuinţare a celui ce procedează la acest efort de învăţare, implicit a celui care-şi vinde forţa de muncă. Statutul social suplimentar, câştigat de posesorii carnetului de conducere auto, îi motivează pe cei mai mulţi dintre oamenii „care nu au timp” să înveţe să conducă un automobil. Transformarea oamenilor în consumatori ai produselor marilor companii de automobile, a celor de produse petroliere şi, implicit a tuturor celor implicaţi în transporturi sau ce depinde de transporturi şi distribuţie, nu s-ar realiza fără o falsă ierarhizare valorică.

Ei sunt cei care ar trebui să finanţeze ca toată lumea să posede permis auto, să facă tot posibilul ca studiul conducerii să se predea în şcoală. Dar, nu o fac pentru a întreţine  această falsă ierarhizare. Pentru a înţelege şi mai bine cele de mai sus ar fi bine să ridicăm ştacheta. Ce este mai de preţ: conducerea unui autovehicul sau autocunoaşterea şi autocontrolul?!? Dă importanţă sistemul de învăţământ de undeva la aşa ceva?!? Deci, nimeni nu are nici un interes să-i înveţe pe oameni conducerea propriului vehicul, rămânând să fie în interesul nostru să investim în noi înşine. Sunt cumva interese legate de menţinerea unei ierarhii?!? Aici nu mai există compatibilitate cu exemplul cu permisul auto. Aici se urmăreşte doar încartiruirea selectivă într-o armată bine instruită şi obedientă.

Apoi, pe cursul vieţii, începem să investim în tot felul de „lucruri” uitând mereu de noi sau amintindu-ne de noi doar în momente în care, cel mai des, cedăm altor acţiuni de virusare, ne conformăm efectelor acestora, ş.a.m.d. Sau, obedienţi, ne conformăm la a avea activităţi, munci, etc pentru a produce bunuri şi servicii necesare mai mult societăţii decât nouă, deoarece o foarte mică parte din acest efort ne revine va profit sau ca plată salarială (fie şi ajutor social). Şi, vine ultima treime a vieţii (pentru cei mai mulţi ultima zecime) în care ne risipim eforturile pentru a ne depana, pentru a trata diferite maladii. Deci, mereu şi mereu uităm că nu putem fi utili oamenilor decât în măsura în care ne suntem utili nouă înşine. Ce folos are o specie de pe urma unor entităţi care au ochi să vadă dar rămân orbi fiindcă nu fac nimic util lor înşişi, devenind o povară, un generator de probleme şi multe, multe, multe altele?!?

Dar, dacă ştim acestea, de ce nu facem acel efort necesar? Deci, nimeni nu investeşte în cineva dacă acea persoană nu va investi în ea însăşi. Ceva de genul: dacă vreţi iubirea, stima, admiraţia sau încrederea semenilor trebuie să faceţi ceva şi pentru Dumneavoastră. Dar, acest deziderat nu poate fi atins decât dacă începeţi să învăţaţi să vă conduceţi propriul vehicul. Şi, acest proces începe cu conştientizarea proceselor somatice, respiratorii, psiho-emoţionale şi conduce la învăţarea inducerii conştiente a relaxării.

Prin similaritate de abordare cu o maşină, nu este bine să ne urcăm într-un vehicul dacă nu ştim sau nu putem să îl oprim (inclusiv varianta când nu este sub controlul nostru) odată ce l-am pus în mişcare. Şi, toţi oamenii sunt, de la naştere, în posesia unui vehicul cu mult mai performant, faţă de tot ce s-a produs tehnologic până acum (mai esoteric, corpul uman este asemenea unei nave inter-dimensionale nanotehnologică cu capacităţi inimaginabile). În actualul stadiu de amnezie oamenii au uitat cine sunt şi nu mai ştiu cum să folosească capacităţile materiale, energetice şi informaţionale ale componentelor vehiculului (navei) propriu (proprii).

Deci, la treabă! În fond este vorba, în primul rând, despre a învăţa cum să ne relaxăm. Ce poate fi de speriat în asta?!? (dar, mai este ceva „gargară” utilă de suportat până atunci)… Ne citim şi mâine!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru