Limbajul întregului (2)

Să continuăm postarea de ieri! Deci, să trecem acum la antrenamentul autogen al lui Johannes H. Schultz! Metoda lui Émile Coué, care pentru sceptici este o ascundere a capului struţului în nisipul reprezentat de autosugestii, a fost urmată de mulţi alţi terapeuţi, care au recurs la tot felul de metode pentru a creşte eficienţa sugestiilor administrate (vizualizare, afirmare, ancorare în acum şi aici). Johannes H. Schultz, psihiatrul german care a elaborat metoda Antrenamentului autogen (Autogenic training), publicată prima dată în 1932, a mai făcut un pas pentru înţelegerea capacităţii creative al minţii fiinţei umane, descoperita de Émile Coué: se pot folosi efectele (senzaţiile şi simptomele) resimţite de către pacienţi aflaţi în transă hipnotic, pentru a declanşa intrarea deliberată într-o stare similară, dacă aceste senzaţii şi simptome sunt redate sau afişate în conştiinţă prin formule verbale sugestive repetate (implantate), de genul celor utilizate de Émile Coué dar îndreptate către o anumită senzaţie şi loc: “piciorul meu este din ce în ce mai greu”.

Tehnica Antrenamentului autogen cere practicarea zilnică a unor sesiuni sau şedinţe, care durează în jur de 15 minute, de obicei dimineaţă, la prânz şi seara. Pe parcursul fiecărei sesiuni, practicantul (egoul; ahamkara; mintea centrata în ego) repetă un set de sugestii care evocă o senzaţie (de greutate, de căldura), însoţite de vizualizare, care induc o stare de relaxare. Fiecare sesiune poate fi practicată într-o poziţie aleasă dintr-un un set de poziţii recomandate, de pildă, aşezat întins pe spate (decubitus dorsal), aşezat pe scaun ori fotoliu, ca o păpuşă din cârpă (poziţia birjarului), aşezat pe jos în poziţiile tradiţionale de meditaţie în poziţia perfectă (siddhasana), în poziţia în genunchi (Vajrasana; cunoscută drept “poziţia fulgerului”, diamantului ori Postura Zen), ca aceea din rugăciunea creştină.

Această tehnică este utilă pentru a atenua multe dezordini psihosomatice induse de către stres şi poate fi folosită în reducerea anxietăţii acute la oamenii care suferă de schizofrenie. Deşi Johannes H. Schultz a subliniat asemănarea metodei sale cu tehnicile de meditaţie din yoga şi budism, ea rămâne totuşi o metoda prizonieră a minţii (egoului) şi este limitată la a influenţa mintal (autohipnoză) propriul sistem nervos autonom. Dar, evaluativ, Abbe Faria şi Émile Coué sunt precursorii metodei autoadministrării de sugestii a lui Johannes H. Schultz şi există unele paralele cu metoda relaxării progresive elaborată de Edmund Jacobson în 1920.

Să vedem ce este cu metoda de relaxare progresivă a lui Edmund Jacobson! Un pas în direcţia conştientizării a fost realizat în cadrul metodei de relaxare progresivă, o tehnică de reducere a anxietăţii prin încordarea şi relaxarea alternativa a muşchilor, elaborată de către medicul american Edmund Jacobson. Dezavantajul acestei metode este acela că menţine ancorarea conştienţei în afara (pe senzaţiile afişate pe ecranul mental), atât în componenta somatică (relaxarea musculară), cât şi în componenta mentală (psiho-afectivă).

Componenta fizică sau somatică implică încordarea şi relaxarea unor grupuri musculare din braţe, picioare, faţă, abdomen şi piept. Cu ochii închişi şi după un tipar secvenţial, o tensiune sau o încordare a unui anumit muşchi este deliberat făcută şi este urmărită senzaţia provocată, timp de aproximativ 10 secunde şi apoi este eliberată pentru o perioada de 20 de secunde, înainte de a se trece la un alt grup muscular.

Componenta mentală constă în focalizarea atenţiei asupra diferenţei dintre senzaţiile de tensiune/ încordare şi relaxare. Fiindcă ochii sunt închişi, subiectul este forţat să se concentreze pe senzaţiile de încordare şi de relaxare. La pacienţii care suferă de anxietate, adesea mintea se întreabă sau are gânduri de genul "Nu ştiu dacă asta va lucra" ori "Simt eu deja acest lucru." Dacă întâlnim un astfel de caz se cere pur și simplu pacientului să-și îndrepte atenția asupra senzației provocată de un mușchi încordat. Fiindcă o senzație de căldură și de greutate este simțită într-un mușchi relaxat, după ce a fost relaxat, după ce s-a dat drumul la încordare, se simte ca efect și o relaxare musculară.

Prin practicare repetată a acestui exercițiu de conștientizare a diferenței dintre încordare și relaxare, pacientul învață cum să se relaxeze efectiv şi cum să descurajeze anxietatea (angoasa; frica), atunci când ea ajunge la nivelul nesănătos de unde altfel se declanşează amplificarea necontrolată (atacul de panică).

Diferenţa dintre angoasă (anxietate) şi frică este că prima nu are un obiect conştient, în timp ce a doua are, prima este subconştientă, delocalizată, iar cea din urma este conştientă, localizată. Jacobson şi-a instruit (antrenat) pacienţii săi să-şi relaxeze conştient anumite grupuri musculare din corp, pentru a reduce simptomele provocate de anxietate (efect care se poate obţine cu ajutorul miorelaxantelor de grupul benzodiazepinelor). Cu această ocazie el a mai descoperit că starea de relaxare este eficientă contra ulcerelor, insomniei şi a hipertensiunii.

Acesta este pasul în care s-a conştientizat prin practică organismul ca întreg. Din acest moment încep să se „insereze” printre practicile de relaxare elementele antice ale masajului, participarea întregului la procesele de control conştiente către cele subconştiente şi interrelaţionarea dintre acesta. Este o terapie concepută în anii 50 de regretatul T.A. Bowen, extrem de profundă care are la bază teoria conform căreia organismul în stare de relaxare totală, îşi activează capacitatea de a rezolva orice problemă a corpului sau a minţii, prin readucerea acestora în echilibru şi armonie. Este o metodă de vindecare neinvazivă şi foarte delicată bazată în special pe o tehnică a masajului.

Este o formulă relativ unică de reechilibrare neuro-musculară, lucrând în special prin sistemul nervos. Ea este un concept nou în manipularea corporală, nu derivă şi nici nu este similară nici unei alte modalităţi de abordare fizică, pregătitoare pentru procesele „libere” la nivel mintal, conştient şi/ sau subconştient. Beneficiile acestei terapii sunt reprezentate de: deplasările osoase se realiniază (deşi nu se execută nici o manipulare a articulaţiilor sau oaselor, ca în chiropractică), tensiunile musculare se eliberează şi circuitul limfatic normal se restabileşte (deşi nu se masează muşchii ca în masajul terapeutic), meridianele energetice se restabilesc imediat (deşi practica nu se bazează pe meridiane şi nu seamănă nici cu acupunctura, nici cu presopunctura) şi echilibrul psihic se normalizează (deşi nu este necesară invocarea unui răspuns emoţional, ca în cazul terapiilor care se adresează minţii şi corpului deopotrivă). Ea constă dintr-o succesiune de mişcări delicate asupra muşchilor şi ţesuturilor articulare prin intermediul cărora se transmit mesaje în interiorul corpului, de reactivare a memoriei celulare, a unei stări ideale de relaxare şi echilibru.

La această tehnică de relaxare, de apropiere de resursele subconştientului uman se poate adăuga/ „alipi” terapia Bach (lansată în 1935) uşor de utilizat prin „intermedierea” realizată de uleiurile de masaj care, pentru această comuniune, vor utiliza uleiurile esenţiale florale ale terapiei Bach. Acest surplus cu care este alimentat organismul uman (în întregul său) se bazează pe apelul la inteligenţa emoţională, emoţiile vindecătoare psihosomatice, neuropsihoimunologice şi creşterea coeficientului de conştientizare şi armonizare între emoţional şi mintal (relaţia egoului cu Sinele) reflectată în potenţialul disponibil pentru acţiune.

Astfel, acţiunea combinată ne rezervă confortul în toate aspectele vieţii noastre cotidiene. Se pare că medicul Bach este primul care a lansat conceptul „contemporan” că nu există boli ci bolnavi şi că adevărata cauză a suferinţelor umane se află în planul mintal-emoţional al fiecăruia din noi, boala fiind un fel de consolidare a unei atitudini mentale fiind necesar să tratăm numai starea pacientului pentru ca boala să dispară.

Un alt pas în metodele de relaxare este reprezentat de descoperirea biofeedback-ului care a fost utilizat pentru a realiza atingerea conştientă a unui anumit parametru sau ritm cerebral (alfa-biofeedback şi teta-biofeedback). Apoi, odată cu înţelegerea conexiunii dintre stările de conştiinţă şi ritmurile undelor cerebrale (frecvenţă) s-a trecut la o nouă fază şi în elaborarea pastilelor energetice şi informaţionale (tehnologia holosync, hemisync, care utilizează tehnologia bătăilor binaurale).

Dar să păstrăm „ritmul cronologic” şi să discutăm puţin despre terapia alfa, următoarea ca apariţie confirmată în rândul paşilor umanităţii spre mai bine. Există corelaţii diverse cu privire la această practică dar ea este structurată şi sistematizată „îndeajuns” de ştiinţific de către Jose Silva începând cu 1944, pentru a ajunge la finele anilor 60 la o adevărată explozie, cu milioane de practicanţi. Începând cu aceste timpuri s-a acceptat că omul are capacitatea inerentă de a-şi controla procesele fiziologice într-un grad mai mare decât se credea că ar fi posibil: vindecarea implică întotdeauna atât mintea cât şi trupul dar şi ceea ce mulţi numesc spirit, emoţiile negative au efecte psihofiziologice adverse, emoţiile pozitive au efecte psihofiziologice benefice deoarece „mintea” are multe căi de contact cu procesele car se desfăşoară în corp, iar unele dintre acestea pot „înclina” balanţa spre vindecare.

Cercetătorii care au lucrat cu echipamente de biofeedback (tehnică de control a funcţiilor corporale involuntare cu ajutorul unor dispozitive ce permit vizualizarea informaţiilor despre sistemul biologic individual) au observat că, în timp de creierul se află la nivel alfa, corpul trece prin stări benefice. Organele şi sistemele obosite se recuperează şi se revitalizează, tensiunea sanguină se normalizează, pulsul se stabilizează, etc.

În timp ce studiau modul în care oamenii şi-ar putea folosi o mai mare capacitate a creierului, cercetătorii au descoperit că subiecţii aflaţi la nivel alfa căpătau controlul asupra unor funcţii incontrolabile anterior, facultăţi considerate a fi la nivel subconştient sau inconştient devenind relaţionale la conştient. Cel mai mare câştig este faptul că obiceiurile intră sub control conştient şi funcţiile aşa-zis „automate” ale organismului devin şi ele controlabile. De asemenea, pot fi activate la comandă, pe nivelul alfa, facultăţi umane de tip „geniu”, care, în general, ne oferă doar ocazional câte o sclipire de cunoaştere, astfel încât problemele încep să fie rezolvate în maniera unei superminţi.

Dar, contrar aşteptărilor, nu este vorba despre o soluţie magică. Este vorba despre efort, perseverenţă şi exerciţiu. Totul este gradat aşa cum am procedat şi eu pe parcursul realizării acestui blog. Mai întâi se exersează relaxarea controlată pentru a corecta unele probleme cum ar fi oboseala, insomnia, durerile de cap de tipul unor tensiuni şi migrene (acolo unde este cazul) sau, pur şi simplu, se exersează relaxarea (intrarea rapidă în ritm alfa pentru a folosi această stare în controlul vitalităţii şi energiei corpului cât şi pentru a rezolva problemele fără încordare şi stres).

Pasul următor este reprezentat de obţinerea unui control mai avansat a funcţiilor psihologice şi fiziologice care sunt considerate, în mod tradiţional, ca ţinând de subconştient şi, prin urmare, incontrolabile pe cale conştientă. Se învaţă procese/ procedee pentru a îmbunătăţi memoria şi concentrarea, primul ajutor pentru a elimina dureri cronice sau acute, metode pentru a controla sau elimina obiceiuri nedorite şi modalităţi de a folosi mintea pentru rezolvarea problemelor. Pasul al treilea este reprezentat de exerciţii de imaginaţie pentru a se putea trece la controlul funcţiilor subiective. Emisfera stângă a creierului este orientată către lumea fizică, în timp ce emisfera dreaptă este orientată către non-fizic sau, am putea spune, către spiritual, fiind creativă.

Noile puncte de referinţă îi conferă emisferei drepte avantajele emisferei stângi, permiţându-i să funcţioneze sub control conştient (de fapt într-o colaborare) pentru a căpăta o stare superioară de conştienţă, o creativitate mai mare şi un control asupra sănătăţii. Această fază va permite practicanţilor să-şi vizualizeze corpul, să-şi imagineze apariţia unor ameliorări şi apoi să simtă îmbunătăţirile. Şi, de ce nu, le va permite să-şi vizualizeze planurile şi astfel să aibă şanse mai mari de a-şi împlini dorinţele. În final, se dezvoltă capacităţi de a „simţi” persoane care nu sunt cunoscute, de a identifica problemele acestora (ideea de bază când foloseşti termenul de nouă medicină indicând, în special, problemele de sănătate ale acestora – dar nu numai) şi de a face unele corecţii posibile. Dar, mai multe detalii despre această tehnică în postările viitoare…

De aici, după antrenamente reale, adevărate, se poate ajunge la terapia teta. Numai după ce este posibilă trecerea facilă de la starea de conştienţă la cea de colaborare cu subconştientul, starea alfa, putem merge mai departe. Starea teta este acel status atins de funcţionarea creierului/ conştientului nostru care guvernează „stratul” dintre subconştient şi inconştient. Este „statusul” în care avem acces la toate înregistrările şi senzaţiile prezente în subconştient, ceea ce, după cum am văzut, stă la baza atitudinilor, credinţelor şi comportamentului nostru.

Dar nu este vorba numai despre atât, deoarece acest „stadiu” este caracteristic majoritar stadiului alfa de „control”. Teta, ca simbol grecesc, nu exprimă numai o literă ci are şi înţelesul de „suflet”. Poate, neintenţionat, a fost ales pentru această stare care este întotdeauna creativă, inspiraţională şi caracterizată de senzaţii cât se poate de spirituale. Poate prin simplu fapt că este cel mai profund stadiu al legăturii dintre conştient şi spirit. Este, practic, punctul de ruptură dintre materie şi spirit, fiind cel mai puternic punct de inserţie al sufletului în materie.

Metoda îşi are originile în 1928 când a fost iniţiată ca fiind „Tehnica Wilson” şi dezvoltată în timp de diverşi cercetători. În zilele noastre ea a devenit destul de celebră sub „tutela” Viannei Stibal. Ce am remarcat în cărţile acesteia este o similitudine ciudată cu o mai veche întrebare a mea… „De ce nu am ajuns medic, de ce am renunţat?!?”. Când puterea divină i-a cerut Viannei să scrie cărţile sale ea a refuzat, cu umilinţă, şi a cerut Creatorului (fie şi o voce virtuală din mintea ei) să îi spună care este raţiunea de a ales-o pe ea.

Creatorul (sau vocea din mintea ei) a dat un răspuns ce a răsunat şi în mintea mea (urmează o adaptare a mea): „OK, dacă vrei să dau această sarcină altcuiva, tu crezi că cea mai indicată persoană este un medic. Am încercat dar credinţele lui în ceea ce ştie îl fac să nu mă asculte sau, mai mult, să modifice mesajul meu. Cum să îi explic că el s-a cramponat în fiziologie, în materie, neînţelegând că eu sunt şi materie dar nu doar atât. Cum să îi explic că el poate fi doar călăuză sau, cel mult martor, la vindecarea cuiva care, de fapt, se vindecă cu puterea ce am sădit-o în fiecare din voi când v-am făcut „după chipul şi asemănarea mea”? Cum să îi explic că doar Cuvântul este tot ceea ce contează?!? Că pilulele care le administrează ţin doar ce ei denumesc dar nu acceptă ca fiind placebo, adică autovindecarea celui care înghite acea pastilă.

Că lui nu i se datorează nimic?!? Cum să îi explic că voi vă modificaţi activ ADN-ul?!? Cum să îi explic că apa nu este doar H2O ci mult mai mult de atât, doar de aceea v-am făcut astfel?!? Cum să îi spun că toţi atomii din trupul vostru ar încăpea într-un flacon de medicamente?!? Şi, chiar dacă am apelat la medici deschişi cu adevărat la spiritualitate ei sunt prea deformaţi de ceea ce au sădit ca şi credinţe în lungii ani de studiu şi apoi de practică.

Din acest motiv te-am ales pe tine (în cazul meu deoarece am sesizat lipsa de eficienţă a eforturilor medicale din primii 2 – 3 ani de studiu şi practică). Vei scrie cartea oricât de greu îţi va fi! O vei scrie!”. Şi chiar trăiesc vremuri grele… Ori, când m-am apucat eu de scris (autorul acestor postări)?!? În momentul în care stăpâneam deja, fie şi frugal tehnicile alfa şi am trecut la tehnicile teta. Când am făcut conexiunea cu „vocea din mintea mea”… Dar, să mergem mai departe!

Deci, terapia teta este o „luptă” în care vom armoniza interesele materiale ale conştientului cu cele „înscrise”/ acumulate în subconştient cu cele ale adevăratei noastre fiinţe, cele care ne dau adevăratul scop în tot ceea ce avem de „simţit” (vezi mai jos o „desfăşurare”, o analiză a scopurilor noastre). Deci, „lupta” principală se va da cu ceea ce este denumit a fi „credinţele noastre”. În practica „teta” s-au identificat patru niveluri a tot ceea ce eşti: 1. Credinţele de bază, 2. Nivelul genetic (credinţele materiale, memoria materială), 3. Nivelul de acumulare (credinţele „istorice”, memoria credinţelor) şi 4. Nivelul sufletului/ spiritului (adevăratele credinţe). Toate acestea nasc un anumit echilibru atât în manifestarea materială, efemeră, cât şi în cea spirituală, eternă. Fără a mai lungi „povestea” vă precizez că vom detalia totul în postări viitoare. Ce trebuie înţeles aici, este că trebuie să trecem prin toate etapele pentru a putea înţelege, simţi şi acţiona la acest nivel.

Să continuăm cu alte detalii legate despre eforturile umane în direcţia descoperirii soluţiei magice! Hipnoza şi trezirea sunt cele mai avansate tehnici de control în acest „domeniu” (dar, evident, depind de alte persoane sau de experienţa noastră, de exerciţiul şi implicarea noastră). "Până la trezire noi visam în plină zi, ca şi cum am dormi adânc, în transă profundă"… "Dacă doriţi să vă treziţi folosiţi aceeaşi scară a hipnozei, dar în direcţie contrară" (Osho). Metodele care utilizează transa centrifugă (auto şi hetero hipnoza) menţin dualitatea (subiect-obiect), elimină sau ocolesc instanţele conştiente (îndepărtează conştienţa subiectului), împiedică conştientizarea percepţiei directe a realităţii (şi acţiunea nemijlocită), evenimentele fiind percepute în cursul regresiei sau progresiei şi conştientizate ulterior în starea de veghe profană, ca relatări înregistrate) şi prelungesc ancorarea (prizonieratul în minte şi în lumea din afară). "Metoda de relaxare prin pilotare auditivă" utilizează transa centripetă în care se menţine prezentă conştienta imparţială, iar evenimentele sunt conştientizate imediat (sincronicitate; simultaneitate), iar nu consecutiv (ascultând ulterior mărturiile din cursul transei care au fost înregistrate) ori retroactiv.

Calea de prin care fiinţele umane au căzut în prizonierat în lumea din afara, a minţii şi a simţurilor (o lume simbolizată de peştera din alegoria lui Platon din Republica VII), este transa centrifugă. Calea de trezire şi eliberare este tot transă, dar cea centripetă. Osho spunea acelaşi lucru atunci când făcea referire la hipnoză: „Este nevoie să parcurgem aceeaşi scară (transa hipnotică) pe care am coborât, ajungând prizonieri ai identificării cu materia, însă în sens invers (urcând; revenind în centrul fiinţei noastre)”.

Apoi, observaţi în diagrama Yin-Yang (Tai Ji Tu) reprezentarea celor două stări principale între care ne deplasăm orizontal (veghe somn). Aceeaşi diagramă este însă şi o reprezentare a celor două stări paradoxale sau singulare de conştiinţă (veghe, somn cu vise), în care ne deplasăm pe verticala, în afara dimensiuni orizontale (când părăsim peştera).

În starea paradoxală de veghe, punctul negru desemnează repausul (Yin) din mijlocul zonei albe de veghe sau de activitate (Yang), se manifestă undele cerebrale teta şi delta din timpul somnului profund (jumătatea neagră). Metodele de tip biofeedback, pentru realizarea funcţionarii în zona undelor cerebrale alfa (Jose Silva) şi teta (vindecare cu unde teta – ThetaHealing- Vianna Stibal) antrenează oamenii să obţină un ritm cerebral de frecvenţă mai joasă (alfa, teta) în raport cu starea de veghe profană (unde beta). O astfel de funcţionare în ritm cerebral de frecvenţă joasă (alfa, teta) poate fi obţinută în laborator de toate animalele în foarte scurt timp (o pisica obţine starea unui mare maestru în meditaţie în 15 minute), dacă sunt recompensate prin plăcere (stimularea centrului plăcerii din creier la fiecare scădere accidentala a ritmului undelor cerebrale).

Acest feedback pozitiv care este plăcerea obţinuta prin stimularea printr-un impuls (electrod implantat) a centrului plăcerii, a fost utilizat pentru a declanşa nu numai scăderea frecvenţei undelor cerebrale, ci şi pentru a declanşa scăderea agitaţiei somatice (intrarea în neclintire sau imobilitate) şi reducerea ritmului respirator sau cardiac pentru a realiza intrarea în starea de hibernare artificială a animalelor de laborator. Feedback-ul pozitiv a fost utilizat şi la oamenii instruiţi de către serviciile speciale, pentru a accelera dobândirea unor capacităţi supranaturale de cunoaştere sau de acţiune (ESP, percepţie extrasenzoriala, remote viewing, supermemorie).

Acest mod de utilizare al feedback-ului foloseşte confirmarea expectaţiilor (aşteptărilor) şi ţine cont de experimentele naziste în care simularea confirmării efectului aşteptat (tăiere vene, otrăvire) a făcut ca subiecţii să moară fără a se secţiona cu adevărat venele şi fără a primi vreo otravă.

Accesul în punctele de singularitate (stările paradoxale) este posibil şi în cursul transei hetero ori auto hipnotice (se deschide accesul la călătoria în timp: regresie, progresie), dar se pierde alinierea (oneness) şi trezirea (rămân două persoane: cel ce pilotează şi cel pilotat; ideograma sau caracterul chinezesc pt. shaman sau vrăjitor indică prezenţa a doi oameni într-unul singur. Doar sfântul este una cu Unul. Trezirea este accesibilă doar fiinţelor care au realizat prezenţa/conştienţa imparţială (starea de martor; eliberarea din minte; starea de wu-wei; vairagya; abandonarea; predarea; renunţarea la efort, la control).

Este ca şi cum am învăţa să mergem, ca să ajungem într-un anumit loc, dar nu trecem prin poartă, dincolo de identificarea cu mintea şi corpul, fiindcă ne lipseşte prezenţa, conştientizarea. Astfel rămânem prizonieri ai automatismelor şi continuăm să privim umbrele de pe peretele peşterii (prizonieri în realitatea secundă a proiecţiilor de pe ecranul mental) din Alegoria lui Platon din Republica VII. Este ca şi cum am învăţa o nouă limbă străină, fără să o utilizăm, ca şi cum am urca într-un vehicul ca să trecem dincolo de identificarea cu trupul şi cu mintea, dar din care nu mai coborâm fiindcă am rămas identificaţi/ ataşaţi de vehiculul utilizat.

Atenţia care rămâne ancorată la suprafaţă, în port, nu ne permite să ieşim în larg. Din cauza faptului că atenţia nu este ancorată în prezent, în conştienţă în Acum şi Aici nu sunt sesizate şi utilizate celelalte aspecte derivate din realizarea stingerii agitaţiei: trezirea (boddhi), eliberarea (moksha) din realitatea secundă (peştera lui Platon), trecerea de la cunoaşterea mijlocită la cunoaşterea directă sau nemijlocită. Despre localizarea conştienta în Acum găsim o introducere în cartea lui Eckhart Tolle: "Puterea lui Acum/The Power of Now" ce se poate găsi într-o nouă traducere la domnul Mirahorian: "Observaţi în simbolul cel mai înalt al spiritualităţii hinduse (Om; Aum; cunoscut în alte tradiţii drept: Amen, Amin, Aman) cele patru stări de conştiinţă: 1. starea de veghe (bucla de jos: vaisvanara); 2 starea de somn profund (prajna; nidra); 3. starea de somn paradoxal sau cu vise (taijasa) şi 4. starea paradoxală de veghe (turiya) simbolizată de punctul negru situat în semiluna de sus (semiluna plus punctul, care desemnează absolutul, starea necondiţionată, înlocuit cu o stea, s-au păstrat şi în tradiţia islamică).

Starea paradoxală de veghe constă în obţinerea undelor teta şi delta din timpul somnului profund cu păstrarea prezenţei/ conştienţei/ (transa mistică centripetă). Metodele de tip biofeedback, alfa (Silva) şi de vindecare cu unde teta (thetahealing) nu sesizează şi celelalte aspecte derivate din stingerea agitaţiei şi din localizarea conştienta în Acum: trezirea (boddhi), eliberarea (moksha), din realitatea secundă (peştera lui Platon), trecerea la cunoaşterea nemijlocită (prajna în loc de jnana).

Nu uitaţi de dependenţe! Stimulenţi precum cofeina suprimă undele teta şi delta şi promovează undele beta, ceea ce conduce la creşterea stresului, la anxietate, insomnie şi depresia sistemului imunitar. Şi am putea continua cu multe, multe alte detalii care, fără experimentare, sunt simple cuvinte tastate de cine ştie ce ciudat, din cine ştie de motiv sau frustrare…

Cert este că domnul Mirahorian are perfectă dreptate. Da, are perfectă dreptate. Dar, pentru a ajunge la nivelul acestuia… Relaxarea Pilotată este o cale antica pentru trezire, pentru autocunoaştere (reamintirea adevăratei noastre identităţi), pentru vindecare, slăbire (scădere în greutate), pentru creşterea performanţelor (artistice, mentale, sportive), pentru învăţare rapidă (superlearning; sugestopedie) şi pentru acces la Banca de Date a Universului… nu cumva avem nevoie de exerciţiu, de înţelegere. Treceţi la treabă! Lăsaţi justificările! Off, mai trebuie să tastez (o groază) şi ceva „de încheiere” (promis mai devreme)...

Ceea ce lipseşte cu adevărat este conştiinţa, constatarea, asupra existenţei unui scop al Dumneavoastră despre viaţa Dumneavoastră…

Să nu uităm că sunt doar trei căi de a trăi, prin care omul să îşi găsească un sens în viaţă! Prima este denumită „viaţă activă”, trăită prin muncă, prin intermediul căreia omul „creează valori” sau „săvârşeşte o faptă anume”, cea de-a doua este „viaţa pasivă”, contemplativă, în care omul nu creează ci primeşte în dar ceva de care se poate bucura cum ar fi binele, frumosul, adevărul ori dragostea altei persoane şi ultima cale este dominată de suferinţă „viaţa neviaţă” în care sensul este de a îndura cu demnitate şi curaj suferinţa care îi este impusă şi nu o poate înlătura („viaţa”, şi atât) sau poate „ceda” revenind la animalitate („neviaţa”, şi atât – prin acceptarea/ permisiunea slăbirii consecvenţei faţă de sinele lor moral şi spiritual cu căderea „pradă” sub influenţele degenerative, cu tentă spre zoologic, spre „existenţa provizorie”).

Trebuie înţeles că acesta este specificul omului, că el poate trăi doar privind spre viitor (sub specie aeternitatis) şi astfel, omul care şi-a pierdut încrederea în viitorul lui este condamnat. Spinoza, în „Etica” lui, spune: „Emoţia, care este o suferinţă, încetează să mai fie o suferinţă de îndată ce ne formăm o imagine clară şi precisă despre ea”. Prin ceea ce veţi găsi aici, pe acest blog, puteţi face asta fără probleme. Nietzsche spunea „Cel care are un „de ce” pentru care să trăiască poate îndura aproape orice”. Deci, indiferent de ceea ce trăiţi sub forma celei de-a reia forme de viaţă, lucrul de care aveţi nevoie este doar o schimbare fundamentală a atitudinii faţă de viaţă înţelegând că ceea ce contează cu adevărat este nu ceea ce aşteptăm noi de la viaţă, ci mai degrabă ceea ce viaţa aşteaptă de la noi.

Viaţa nu este ceva vag, ci ceva foarte real şi concret, tot aşa cum sarcinile vieţii sunt la fel de reale şi concrete. Ele alcătuiesc destinul omului, care este diferit şi unic pentru fiecare individ în parte. Nici un om şi nici un destin nu pot fi comparate cu un alt om şi cu un alt destin. Nici o împrejurare nu se repetă, şi fiecare situaţie cere un alt răspuns. Câteodată, situaţiile în care se găseşte omul îi pot cere să-şi modeleze propria-i soartă prin acţiune. Alteori, este mai avantajos pentru el să facă uz de şansa de a contempla şi de a realiza astfel valori lăuntrice. Alteori, omului i se poate cere să îţi accepte, pur şi simplu, soarta şi să-şi ducă crucea.

Fiecare situaţie se distinge prin unicitatea ei şi există întotdeauna doar un singur răspuns corect la problema pe care o ridică situaţia respectivă. Când omul descoperă că trebuie să sufere, va trebui să-şi accepte suferinţa ca fiind propria sa misiune, singura şi unica lui misiune. Va trebui să reanalizeze faptul că şi până în această suferinţă a sa, el este unic şi singur în întreg universul. Nimeni nu-l poate scuti de suferinţa sa sau nu poate să sufere în locul lui. Singura şansă ţine de modul cum îşi poartă povara. Nu trebuie să ne fie ruşine de lacrimile noastre deoarece ele sunt dovada celui mai mare curaj omenesc: curajul de a suferi.

Voinţa de sens, căutarea sensului reprezintă motivaţia primară a omului în viaţă, iar nu o „raţionalizare secundară” a pornirilor sale instinctuale. Aceasta poate şi ea să ducă la frustrare, existenţială, cu referire la existenţa însăşi, la sensul existenţei sau la strădania de a găsi un rost concret în viaţa personală, adică voinţa de sens. Oricât ar părea de ciudat, deoarece se subliniază deseori contrariul a ceea ce veţi citi mai departe, este o concepţie greşită şi periculoasă despre igiena mintală presupunerea că omul are nevoie în primul rând de echilibru sau, aşa cum este el denumit în biologie de „homeostază”, adică de o stare lipsită de orice tensiune.

De fapt, omul nu are nevoie de o astfel de stare lipsită de tensiune, în „echilibru”, ci mai degrabă de strădania şi lupta pentru atingerea unui scop valoros, a unei sarcini liber asumate, are nevoie de chemarea pe care i-o adresează un anumit sens potenţial care se vrea realizat. În limbajul de specialitate această stare este denumită „noodinamică” şi reprezintă dinamica existenţială într-un câmp de tensiune polar, unde unul dintre poli este reprezentat de sensul care trebuie îndeplinit, iar cel de-al doilea pol, de către omul însuşi, care trebuie să-l împlinească.

Avansul omului de la stadiul de animalitate a atras, mai întâi, pierderea instinctelor animale, sau diminuarea lor până la incapacitatea de identificare, culminând cu obligativitatea acestuia de a face alegeri. Pe lângă asta, omul a mai suferit o pierdere în procesul relativ recent al dezvoltării sale, din cauza faptului că tradiţiile care îi susţineau comportamentul slăbesc rapid în prezent. Nici un instinct nu îi mai spune ce trebuie să facă şi nici o tradiţie nu-i mai zice cum ar trebui să procedeze. Deseori el nici nu mai ştie nici măcar ce vrea să facă. Şi, această stare este denumită „vid existenţial”. Acesta se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală (este semnalizat de sentimentul de plictiseală).

Astfel putem să îl înţelegem pe Schopenhauer când afirma că, „omenirea este sortită să oscileze la nesfârşit între două extreme: între necazuri şi plictiseală”. Acest vid existenţial se prezintă sub diferite măşti şi înfăţişări. Uneori, atunci când voinţa de sens este blocată, ea este compensată şi înlocuită de voinţa de putere, inclusiv cu forma cea mai primitivă a acesteia, voinţa de bani. În alte situaţii, locul ei este luat de voinţa de plăcere, acesta fiind şi motivul pentru care frustrarea existenţială sfârşeşte adeseori într-o compensare sexuală.

Dar să vedem, mai departe, ce este cu cele trei sensuri „existenţiale” ale omului: sensul vieţii, sensul dragostei şi sensul morţii sau al suferinţei (fiecare după cum vrea sau crede)!

Sensul vieţii este destul de diferit de ceea ce ar fi crezut majoritatea dintre noi. Ceea ce contează nu este sensul vieţii, în general, ci mai degrabă sensul vieţii omului la un moment dat. Nu trebuie căutat sensul abstract al vieţii. Fiecare dintre noi are vocaţia sa proprie, misiunea sa proprie în viaţă de a duce la îndeplinire o anumită sarcină care se cere împlinită. De aceea, niciunul dintre noi nu poate fi înlocuit şi viaţa lui este irepetabilă. Aşadar, sarcina fiecăruia dintre noi este pe atât de unică, pe cât de unică este oportunitatea lui de a o împlini. Într-un cuvânt, fiecare om este chestionat de viaţă şi el poate răspunde vieţii doar răspunzând pentru propria viaţă (vieţii îi poate răspunde doar fiind responsabil).

Accentul pus pe responsabilitate este reflectat de „Trăieşte ca şi cum ai trăi a doua oară, iar prima dată ai fi acţionat la fel de greşit pe cât eşti acum pe cale să o faci!”. Aceasta se pare că este esenţa existenţei. Nimic nu poate stimula mai mult sentimentul de responsabilitate decât a-i cere omului să-ţi imagineze mai întâi prezentul că este deja trecut şi mai apoi că trecutul poate fi încă schimbat şi îndreptat. Astfel, cu cât omul se uită mai mult pe sine însuşi dăruindu-se unei cauze pe care o slujeşte sau unei persoane pe care o iubeşte, cu atât este mai om şi cu atât se actualizează mai mult pe sine (ca efect secundar al transcenderii de sine).

De aici „încolo” se remarcă sensul dragostei, singurul mod în care putem cuprinde o altă fiinţă umană în nucleul cel mai lăuntric al personalităţii. Nimeni nu poate deveni pe deplin conştient de esenţa unei alte persoane dacă nu o iubeşte. Dragostea ne face în stare să vedem trăsăturile şi caracteristicile esenţiale ale persoanei iubite, ba, chiar mai mult, vedem potenţialul din persoana iubită care nu este încă actualizat. Mai mult, prin dragostea sa, cel care iubeşte îi permite persoanei iubite să-şi actualizeze potenţialul. Făcându-l pe cel iubit conştient de ceea ce poate fi şi deveni, el face ca aceste potenţialităţi să devină realitate.

Dragostea este un fenomen la fel de fundamental ca şi sexul. Sexul este îndreptăţit, ba chiar sanctificat, de îndată ce există un vehicul pentru dragoste şi numai atât timp cât rămâne astfel. Aşadar, dragostea nu este un efect secundar al sexului ci, dimpotrivă, sexul este o modalitate de exprimare a trăirii acelei intimităţi supreme care se numeşte dragoste.

Am ajuns la final, la sensul „morţii” sau al suferinţei. Din punctul meu de vedere, suferinţa şi sacrificiul nu sunt decât alegeri, făcute acum sau înainte. Într-un fel de sens compensatoriu vine ideea că suferinţa încetează să mai fie suferinţă din clipa în care îşi găseşte un sens, fie şi cel al sacrificiului. Asta deoarece preocuparea principală a omului nu este aceea de a-şi satisface plăcerea şi de evita durerea, ci mai degrabă de a vedea că viaţa lui are un sens.

De aceea, omul este gata să sufere cu condiţia, negreşit, să fie sigur că suferinţa lui are un sens. Ideea de alegere vine de la realitate că suferinţa nu este sub nici o formă necesară pentru a găsi sensul. Dar, evident, sensul este posibil în pofida suferinţei dacă, desigur, suferinţa este inevitabilă. Cu alte cuvinte, sensul vieţii este unul necondiţionat, pentru că include chiar şi sensul potenţial al suferinţei ce nu poate fi evitată.

Şi, ar mai fi ceva de spus şi despre sensul suprem, sensul ultim care depăşeşte capacităţile intelectuale finite ale omului (fapt pentru care este denumit şi supersens). Ceea ce i se cere omului nu este, aşa cum învaţă unii filozofi existenţialişti, să îndure lipsa de sens a vieţii, ci mai degrabă să îşi suporte incapacitatea de a pricepe în termeni raţionali sensul necondiţionat al vieţii. Şi, uite-aşa, ajungem la efemeritatea vieţii.

Printre lucrurile care par să despoaie de sens viaţa omului este nu numai suferinţa, ci şi moartea. După cum s-a subliniat anterior, singurele aspecte ale vieţii cu adevărat efemere sunt potenţialităţile dar, de îndată ce sunt actualizate, ele devin realitate în chiar acel moment, sunt salvate şi livrate trecutului, unde sunt în siguranţă şi ferite de efemeritate. Asta deoarece în trecut nimic nu este pierdut definitiv, ci totul este depozitat în mod irevocabil. Astfel, efemeritatea existenţei noastre cu nici un chip nu o face să fie fără sens.

Dimpotrivă, ea întemeiază responsabilitatea noastră, căci totul pivotează în jurul faptului de a deveni conştienţi că posibilităţile sunt în mod esenţial tranzitorii. Omul alege permanent din mulţimea de potenţialităţi existente, prezente. Pe care dintre acestea le va condamna la nefiinţă şi pe care le va actualiza? Ce alegere va deveni realitate o dată pentru totdeauna, o nemuritoare „urmă în nisipul timpului”?

Aşadar, în fiecare clipă, omul trebuie să decidă, fie în bine, fie în rău, cum va fi momentul existenţei sale.

Deci, tocmai această efemeritate ne împinge să alegem. Am putea spune că pesimistul se aseamănă cu un om care se uită cu teamă şi tristeţe cum calendarul său de perete, din care rupe în fiecare zi câte o pagină, devine tot mai subţire cu fiecare zi. Pe de altă parte, persoana care atacă problemele vieţii în mod activ este asemenea unui om care dă la o parte următoarea filă a calendarului şi o aşează frumos, cu grijă, dimpreună cu cele rupte mai înainte, după ce a aşternut pe spatele ei câteva note despre ziua respectivă. El poate reflecta plin de mândrie şi satisfacţie la întreaga bogăţie cuprinsă în aceste note, la întreaga sa viaţă, pe care a trăit-o la maxim posibil.

Ce va mai conta pentru el dacă îmbătrâneşte? Are el vreun motiv să-i invidieze pe tinerii pe care-i vede sau să gândească plin de nostalgie la tinereţea sa pierdută? Pentru ce să invidieze posibilităţile pe care o persoană tânără le are atât timp cât are la dispoziţie realitatea trecută, a trecutului (nu numai realitatea muncii depuse şi a iubirilor trăite, ci şi a suferinţelor suportate cu curaj).

Rămâne teama de moarte, o aşa-numită anxietate anticipatorie. Caracteristic pentru orice tip de teamă este faptul că produce exact lucrul de care pacientul se teme. „Dorinţa este maica gândului” pe când, sau, „Teama este maica evenimentului”. Ca o ironie a sorţii, în acelaşi mod în care tema face să se întâmple exact lucrul de care omul se teme cel mai tare, tot astfel, intenţia forţată face imposibil tocmai lucrul pe care omul şi-l doreşte cu tot dinadinsul. Această intenţie excesivă este denumită ca fiind „hiperintenţie”. În general această hiperintenţie, dacă este „prost implementată”, nu face altceva decât să atragă eşecul, direct proporţional cu eforturile depuse. Rezultatul, plăcerea, fericirea, este şi trebuie să rămână un efect secundar sau un subprodus, fiind nimicită şi distrusă cu atât mai mult cu cât devine un scop în sine.

Aşadar, a mai rămas de spus câte ceva despre „nimicnicia” omului ce rezultă din consideraţiile că omul nu este altceva decât rezultatul condiţiilor biologice, psihologice şi sociale şi/ sau produsul eredităţii sau al mediului. Cu alte cuvinte că omul este un simplu pion şi o victimă a influenţelor exterioare sau a condiţiilor inerente. Fără îndoială că fiinţa umană este finită, iar libertatea sa este limitată. Este tocmai definiţia individului care nu poate fi decât limitat pentru a fi considerat individ.

Dar aici nu discutăm despre libertatea faţă de condiţii, ci de libertatea omului de a se împotrivi condiţiilor. Omul nu este pe deplin condiţionat şi determinat, ci mai degrabă se autodetermină, fie capitulând în faţa condiţiilor, fie împotrivindu-se acestora. Cu alte cuvinte, omul, în mod fundamental, se autodetermină.

Omul nu există pur şi simplu, ci întotdeauna decide cum va fi existenţa lui, ce anume va deveni el în clipa următoare. Prin urmare, orice fiinţă umană are în fiecare clipă libertatea să se schimbe. Omul este capabil să schimbe în mai bine lumea, dacă acest lucru este posibil, şi totodată este capabil să se schimbe pe sine însuşi în bine, dacă este nevoie. Totuşi, libertatea nu are ultimul cuvânt, ea fiind doar o faţă a monedei, o jumătate a adevărului. Mai mult, libertatea este doar aspectul negativ al întregului fenomen, al cărui aspect pozitiv este responsabilitatea. De fapt, libertatea este în pericol permanent să degenereze într-un simplu capriciu dacă nu este vieţuită în termenii responsabilităţii.

Şi, într-un final al acestei lungi postări de final de week-end, trebuie să înţelegem că omul nu este o fiinţă aflată în căutarea fericirii, ci mai degrabă a unui motiv de a fi fericit, prin actualizarea sensului potenţial, care este inerent unei anumite situaţii date şi care persistă în ea. De aceea, odată ce am atins acea situaţie şi cât persistă ea suntem fericiţi, dar nu mai mult de atât. Nu am întâlnit încă pe nimeni care să rămâne permanent fericit după ce a trecut printr-o şi de o realizare. Această nevoie de a afla un motiv o regăsim şi într-un alt fenomen, râsul.

Dacă vrei să faci pe cineva să râdă, trebuie să îi oferi un motiv, de exemplu să-i spui o glumă. Cu nici un chip nu poţi provoca pe cineva s râdă cu adevărat, nici chiar pe tine însuţi, la comandă. Nu avem de ce să ajungem la lipsa de sens a vieţii. Avem trei căi principale pentru a evita toate acestea, doar trei. Prima constă în a crea ceva sau a săvârşi o faptă bună. A doua constă în a experimenta ceva sau a fi în relaţie cu cineva. Cu alte cuvinte sensul poate fi găsit nu doar în muncă ci şi în dragoste.

Şi, totuşi, cea mai importantă este cea de-a treia cale care conduce spre sens în viaţă, „trecerea peste suferinţă” şi, nu în ultimul rând, moartea: chiar şi victima cea mai neajutorată aflată în situaţia cea mai deznădăjduită, confruntată cu o soartă care n-a mai poate schimba, se poate înălţa mai presus de sine, poate creşte dincolo de sine însăşi şi, astfel, se poate schimba pe sine. Un astfel de om poate transforma o tragedie personală într-o victorie. Nu alegem să avem parte de evenimentul care ne atrage suferinţa, dar alegem să suferim.

Omul nu poate schimba situaţia care îi cauzează suferinţa, dar el, însă, poate să-şi aleagă atitudinea. Nu trebuie să ne considerăm vinovaţi că nu suntem fericiţi ci doar dacă nu avem un scop. Cât despre moarte să nu uităm că acest termen se referă deopotrivă şi la viaţă, pentru că, oricând, toate momentele din care este alcătuită viaţa înseamnă a muri, căci clipa nu se mai întoarce niciodată (cum deseori mă „exprim” eu, „zâmbetul de ieri al fiinţei iubite nu îl mai regăseşti azi”, mai ales când te referi la copiii care cresc). Fără îndoială că oamenii tind să vadă doar miriştea efemerităţii, să treacă cu vederea şi să uite de grânarele îmbelşugate ale trecutului în care au strâns recolta lor de o viaţă, faptele săvârşite, iubirile trăite şi, nu în ultimă instanţă, suferinţele prin care au trecut plini de curaj şi demnitate.

Societatea de azi se caracterizează prin faptul că este orientată pe realizări şi, în consecinţă, îi adoră pe cei care au succes şi sunt fericiţi, iar în mod special îi adoră pe tineri. În mod virtual ignoră valoarea acelora care sunt altcumva şi, procedând astfel, estompează diferenţa categorică dintre a avea valoare, în sensul demnităţii, şi a fi valoros în sensul utilităţii. Dacă cineva nu este conştient de această diferenţă şi susţine că valoarea individului rezidă doar în utilitatea sa prezentă, atunci numai datorită inconsecvenţei sale, un astfel de om nu pledează pentru eutanasierea, omorârea din milă a tuturor celor care şi-au pierdut utilitatea.

Interesant cât de multe lucruri avem „de ţinut minte”, de luat în calcul. Dar uităm mereu de ceva ce vine din vechimea noastră, din chiar gestul Creatorului de a face egali ai lui, că: „Orice lucru măreţ este la fel de greu de înfăptuit, pe cât este de rar” – Etica lui Spinoza.

Reţineţi, „Trăieşte ca şi cum ai trăi a doua oară, iar prima dată ai acţionat la fel de greşit pe cât eşti acum pe cale să o faci!”.

Şi, chiar ajunge pentru azi! De mâine „sărim” pe alfa!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru