Limbajul întregului (1)

Urmează o postare lungă, de duminică, un fel de introducere la tot ce va urma, un fel de recapitulare „constructivă” a unor elemente din multele prezentate pe parcursul a peste 1.100 de pagini tip carte „înşirate” de-a lungul celor 341 de postări (de la data de 01.01.2014 până acum) reprezentând peste 1.500 de ore (ca să vă daţi seama ce înseamnă acest efort, totul este „compatibil” cu peste 60 de zile de 24 de ore de muncă sau peste 180 de zile de muncă de 8 ore, sau peste 250 de zile de studenţie cu 6 ore pe zi de studiu) din viaţa mea (numai la nivel de tehnoredactare). Dacă mai iau în calcul timpul de studiu, prelegerile, colaborările, şcolile „făcute” pentru a ajunge aici ajung pe la „peste 25 de ani” de muncă asiduă… De fapt, de aceea sunt convins că fac bine cea ce fac şi, de aceea, merg înainte în ceea ce fac… Şi, suplimentar, simt că este bine.

Acum ar fi bine să reamintesc un fel de adevărat greu de contestat: „Cu toţi căutăm o soluţie magică pentru viaţa noastră dar aproape nimeni dintre noi nu crede în magie”. Oricum ar fi perceput mesajul anterior, chiar şi eu am deseori întrebări, chiar şi eu caut permanent şi am ajuns la o unică, singură concluzie: „Nu ai nici un drept să combaţi până ce nu ai încercat”. Dar, să trecem la treabă! Oboseala mea şi moralul meu „afectat” nu au de-a face cu Dumneavoastră sau cu ceea ce prezint aici.

În structura generală de abordare a ceea ce urmează am de gând să abordez toate practicile, tehnicile, procedurile, etc (acceptate şi interpretate de mine) legate de terapia alfa, apoi de teta (probabil voi finaliza totul pe la finele acestui an, 2015, cu voia lui Dumnezeu). Ulterior va urma un fel de „completare” a tehnicilor beta (cu referire la ceea ce cunoaşte medicina actuală şi am inserat pe larg în postările de anul trecut într-o simbioză cu noile acumulări ce vin direct din practica alfa şi teta), precum şi cu alte elemente de medicină tradiţională, de medicină alternativă şi altele (probabil pentru alţi doi ani ce vor urma, 2016 - 2017). Abia după acest efort voi urca „mai sus” în tehnicii mai evoluate.

Raţiunea acestei structurări stă în posibilitatea de acces gradat la aceste tehnici. Până acum, pe sute de pagini, am introdus un fel de cadru general de cunoaştere necesar tuturor etapelor. Dar, odată cu trecerea la „Practici şi control” am introdus unele elemente generale care fac trecerea de la „cunoaşterea de tip beta” (începând introductiv cu materialele medicale) şi apoi cu toate elementele „de limbaj”. Ceea ce va urma va fi un fel de pură implementare a tehnicilor ceva mai avansate, iniţial de intrare în alfa, apoi, odată cu creşterea capacităţilor noastre de control în teta şi, mult mai târziu în delta şi ce va mai urma (surprinzător pentru oricine). Dar, toate la vremea lor.

Voi începe, pentru azi, cu un punct de vedere care îl respect, cel al domnului Mirahorian „desprins” direct din materialul „Conexiuni şi deosebiri dintre metoda de relaxare prin pilotare auditivă şi alte metode de relaxare (Jacobson, Schultz) şi de punere în repaus: metoda alfa (remarcabilă în cazul terapiei Silva) şi teta (remarcabilă în cazul terapiei ThetaHealing - Vianna Stibal), biofeedback, hetero şi auto hipnoza”. Din punctul meu de vedere este un material corect dar incomplet, deoarece nu ia în considerare diferenţele de percepţie şi „capacităţile” care există şi se manifestă diferit de la individ la individ.

Într-o evaluare „scurtă”, materialul este prea avansat şi prea tranşant în a cataloga etapele „greşite” ale existenţei umane în comparaţie cu statusul dumnealui. Nu trebuie înţeles de aici că îl combat în vreun fel ci, doar că încerc să îi atenuez „entuziasmul” (raţionamentul dânsului este corect, ceva de gen „de ce să mai pierdem timpul”, dar nu oricine are puterea de a sări mai multe trepte deodată pe lunga sau scurta scară a vieţii). Poate, şi din acest motiv, am pornit şi acest efort de a scrie tratatul de noua medicină, în încercarea de „a închide” orice punct de vedere venit de la orice nivel de cunoaştere. Dar, să îi dau drumul la treabă cu adevărat!

Motto-ul ales de dânsul este genial, asemenea multor lucruri „subliniate” de acesta: "Eu nu pot învăţa nimic pe nimeni, eu îi pot face doar să vadă, să înţeleagă şi să gândească singuri" – Socrate. Aici se adaugă înţelepciunea altora concretizată în „Orice vindecător nu face altceva decât să ajute bolnavul să se vindece singur” sau „Vindecătorul este martorul, spectatorul, spectacolului oferit de vindecarea prin propria acţiune a bolnavului”.

Se pleacă, în materialul domnului Mirahorian de la „situaţia actuală, în care se precizează că: toate metodele de relaxare psihosomatică elaborate în Occident au drept obiectiv tactic (operaţional) punerea în repaus la nivel periferic (la nivelul sistemului muscular), prin scăderea încordării sau a tensiunii, şi drept obiectiv strategic punerea în repaus la nivel central (psiho-afectiv), pentru a facilita intrarea în starea în care se declanşează slabe procese de refacere şi de autovindecare a unor maladii (anxietate, frica, insomnie, stres). OK, dar incomplet, atât timp cât nu se subliniază că ele sunt etape de cunoaştere.

Apoi majoritatea metodelor de intrare în starea de repaus (relaxare; auto şi hetero hipnoza) elaborate în Occident apelează la un stimul extern şi conduc la stări de relaxare vulnerabile la perturbaţii externe, fiindcă rămân ancorate în lumea, instabilă din afară (stări centrifuge) şi sunt prizoniere ale dualităţii subiect-obiect (terapeut-pacient) şi al conceptului de administrare din afară a unei pastile, fie ea materială (medicaţie psihotropă, drog, aliment, alcool), energetică (masaj, lumină de o anumită culoare “violet”, sunete de anumite frecvenţe, muzică de relaxare, cristale) sau informaţională (sugestie verbală). OK, dar incomplet, atât timp cât nu se subliniază nivelul de accesibilitate.

"Metoda de relaxare prin pilotare auditivă" (elaborată de domnul Dan Mirahorian) diferă atât la nivelul obiectivului tactic (operaţional), fiindcă punerea în repaus vizează toate corpurile sau învelişurile (material, energetic şi informaţional, cât şi la nivelul obiectivului strategic (fiindcă intrarea în starea de repaus neclintit înseamnă o scădere a agitaţiei sau a temperaturii de la nivelul diferitelor corpuri sau învelişuri, ceea ce determina intrarea într-o stare supraconducţie biologică, de centrare, de coerenţă sau de aliniere cuantică, în care se suspendă ruptura microscopic-macroscopică, şi se restabileşte legătura sus-jos, Cer-Pământ, şi dispare dualitatea subiect-obiect, intern-extern (se intră în starea de funcţionare holografică, în care se manifestă: trezirea, reamintirea adevăratei noastre identităţi, vederea adevăratei realităţi; cunoaşterea şi acţiunea nemijlocită; în această stare sunt eliminate defectele, dezordinile, maladiile). OK, dar incorect, atât timp cât nu se subliniază că această metodă este vârful tehnicilor de acest fel, este pasul final (sau cel maxim cunoscut şi accesibil nouă).

Metoda de relaxare prin pilotare auditivă este una de aşezare conştientă sub comanda Centrului (transa centripetă) în starea de aliniere cu ceea ce este "acum şi aici", prin punere în repaus a corpurilor periferice, în conformitate cu ierarhia de comandă existentă între corpurile şi învelişurile fiinţei umane şi ale universului (grosierul se supune subtilului; materialul ascultă de energetic şi informaţional; soldatul execută firesc ordinele generalului, şi nu invers, cum se face azi în toate metodele terapeutice materiale şi energetice, când se încearcă să se comande corpurile subtile superioare ierarhic, prin corpul grosier sau fizic; este ca şi cum am dori să guvernăm un computer lovind în ecranul material (în periferice; în afişaj), în loc de a utilizăm porţile sau terminalele existente (butoanele; tastele) prin care putem controla procesele informaţionale.

O astfel de cale ne deschide spre centrul omniprezent, de durabilă, trezirea, eliberarea şi accesul la capacităţile divine ale fiinţelor umane. ("Întregul univers se predă către mintea care este în repaus neclintit"). OK, deja multora dintre noi le piere „cheful de a mai citi chestiile acestea cu tentă de limba chineză” deoarece nu se procedează la o „îndulcire” a liniei ascendente a cunoaşterii, la o prezentare gradată a cunoştinţelor. Munca domnului Mirahorian este titanică, nu am cum să nu recunosc acest lucru, dar ignoră şi chiar condamnă profanul. Şi am terminat cu acest „contact direct” dintre un umil căutător şi aproape zeul. Să trec la căutările mele!

Psihoterapia din Occident a rămas prizonieră a acestei concepţii (paradigme) a pastilei, uitând că ceea ce căutăm se află în centrul fiinţei noastre, în noi înşine. Ceea ce se poate obţine prin optimizarea sugestiilor (hetero sugestie, autosugestie, directive, nondirective) şi a impulsurilor de inducere a undelor cerebrale alfa şi teta este o stare care este vulnerabilă la agitaţia din afară, o stare cu agitaţie sau temperatură scăzută, neecranata la agitaţia (căldura) din afară, la perturbaţiile externe. Dar este un proces necesar, de cunoaştere ascendentă, de acumulare. Aşa că… Să procedăm acum la o trecere în revistă (de tip istoric, cronologic) a căilor folosite pentru inducţia stării de repaus (relaxare, transă, ritmuri cerebrale de joasă frecvenţă)!

Émile Coué (1857-1926), ne-a învăţat cum să ne administrăm singuri autosugestii, introducând o metodă de psihoterapie, de auto-vindecare şi de autoîmbunătăţire (self-improvement) întemeiată pe autosugestie optimistă. Utilizarea conştientă a autosugestiei, care a fost propusă de Émile Coué, repetată ca o mantră (simbol sonor sacru în hinduism), poartă numele de Couéism ori de metoda Coué. Aceasta autosugestie suna astfel tradusă din limba franceză: "În fiecare zi, eu sunt tot mai bine, din fiecare punct de vedere" sau din limba engleză: "În fiecare zi, din toate punctele de vedere, eu sunt din ce în ce mai bine". Émile Coué, profetul autosugestiei, a fost un psiholog şi farmacist francez, care a redescoperit capacitatea creativă a minţii umane, care mai târziu a ajuns să fie cunoscut şi identificat eronat cu efectul placebo.

El a devenit cunoscut pentru liniştirea şi asigurarea pe care o oferea clienţilor săi, prin lăudarea eficienţei fiecărui remediu şi pentru indicaţia de a însoţi administrarea fiecărui medicament, cu o mica enunţare de gânduri pozitive (de pildă: "acest pahar cu apă, în care am pus picăturile şi pe care îl încarc cu gândurile mele, ţinându-l între palmele mele în formă de rugăciune, mă va face să mă simt de mii de ori mai bine"). Azi efectele creative sau distructive ale minţii umane asupra apei sau asupra orezului au fost evidenţiate de Masaru Emoto (şi nu numai). În 1901 Émile Coué a început să studieze sub îndrumarea lui Ambroise-Auguste Liébeault (practicianul) şi Hippolyte Bernheim (teoreticianul), doi exponenţi de seama ai hipnozei (fondatorii scolii de la Nancy sau sugestiva) care împreuna cu şcoala de la Salpêtrière, numită şi şcoala de la Paris, fondată de neurologul Jean Martin Charcot, au reabilitat hipnoza, ca obiect de studiu ştiinţific. Fidel vorbei lui Aristotel: "Îmi este drag Platon (în cazul nostru este vorba despre modelul sugestiei verbale), dar mai drag îmi este adevărul, Ambroise-Auguste Liébeault a abandonat modelul sugestiei verbale, ca urmare a neconcordanţei acesteia cu realitatea (să ne gândim doar la metodele energetice de inducţie nonverbală a transei, la copii mici şi la animale sau la transa indusă de imobilizarea în poziţii cheie).

Aceste „plecări” din câmpul cercetării sugestiei şi autosugestiei s-au datorat (şi se datorează) abordării materiale a modului de cercetare ştiinţifică, a necesităţii existenţei de dovezi demonstrabile (chiar dacă dovada există). În plus… Anatole France spunea că: "Omenirea are nevoie de adevăr, dar are mai mare nevoie de minciună. Au nevoie de minciună cei ce beneficiază de ascunderea adevărului şi vor să menţină status quo, starea aşa cum este la un moment dat, adică ierarhiile puterii laice şi religioase, economice, şi ierarhiile ştiinţifice şi tehnologice (ale cunoaşterii şi competenţei); să ne reamintim de academicienii francezi care au apărat minciuna, de teamă că adevărul descoperit de un autodidact, ca T.A. Edison, ar fi arătat măsura propriei lor ignorante şi incompetente.

Cine nu gândeşte cu propria sa minte lasă pe alţii (autorităţile ştiinţifice) să gândească în locul lor şi acceptă o afirmaţie ca cea care urmează: “patefonul este o înşelătorie, fiindcă miracolul vocii omeneşti nu va putea fi niciodată reprodus prin mijloace mecanice” nu face altceva decât să se supună unor reguli impuse, gen „dovada fără demonstraţie nu este dovadă chiar dacă se repetă ori de câte ori se doreşte şi are succes într-un procent mai mare decât probabilitatea statistică”. La fel se petrec lucrurile şi în psihoterapie, unde se perpetuează „mitul” inducţiei transei prin sugestie verbală (deşi centrele de pregătire a trupelor speciale utilizează tehnici corespunzătoare fiecăruia dintre învelişurile sau componentele fiinţei umane). Dar nu este vorba decât despre paşi ai cunoaşterii umane. Este evident că se va proceda la sugestii verbale până ce acest lucru este general acceptat şi de succes pentru a se trece la nivelurile superioare ale limbajului întregului.

Cel mai mare duşman al adevărului nu este minciuna, ci setul de credinţe şi de convingeri (modele; teorii) care ocupă locul în care trebuie să se afle adevărul, şi care ne-au fost inoculate în cursul condiţionării (instruirii; programării). Un exemplu ne este oferit de Charcot, întemeietorul şcolii de la Salpêtrière, care susţinea originea patologică a isteriei (hystérie) se afla la originea hipnozei. El a început să studieze hipnoza prin filtrul acestei dogme începând din anul 1878, sub influenţa colegului sau Charles Richet, care a publicat în 1875 un articol despre "Somnambulismul provocat". Istoria cosmetizată a hipnozei ascunde eroarea demonstrării originii patologice a transei hipnotice şi afirmă că începând din vara anului 1878, Charcot a început să utilizeze hipnoza ca tehnică experimental pentru studiul histeriei şi că hipnotismul reprezenta pentru el partea nevrozei, care putea fi experimentată, şi care făcea posibil să se studieze în voie manifestările sale, prin reproducerea simptomelor isterice în afara crizelor. Dar, acest pas, fie el şi eronat, a adus hipnoza spre a face următorul pas, eliminând erorile „de start”.

Citându-l pe Socrate, „Cel mai mare obstacol în calea descoperirii adevărului nu este ignoranta ci iluzia cunoaşterii”, Friedrich Nietzsche spunea un lucru similar: “Cel mai mare duşman al adevărului nu este minciuna, ci concepţiile sau convingerile. Înţelepciunea începe cu capacitatea de a ne lăsa uimiţi şi de a ne pune întrebări. Pentru a ne descoperi pe noi înşine, gândiţi cu propria minte. Ignoranţa nu are întrebări.” La unii oameni ignoranţa este conştientizată (Socrates: “Ştiu că sunt inteligent, pentru că ştiu că nu ştiu nimic; Adevărata înţelepciune constă în a şti că ştii nimic”, dar la cei mai mulţi oameni ea este inconştienţă şi se ascunde sub o acumulare de dogme şi de modele despre realitate, care le-au fost inoculate de alţii în cursul condiţionării (educaţie; instruire; programare). "A pune ceea ce ştim sub semnul întrebării ne permite să avansăm pe calea cunoaşterii.

Absenţa întrebărilor (fanatismul; fundamentalismul) reprezintă semnul căderii în prizonierat al fiinţelor umane, semnul intrării în transa deţinerii adevărului; adevărul, ca şi fericirea, nu este un lucru îngheţat, pe care putem să-l posedam şi să-l dăruim, ci este ceea ce este, adică un flux, o curgere, un proces de fiinţare, care ne cere sa fim, să intrăm în această fiinţare. Amintiţi-vă ca toţi sfinţii poarta numele de preafericitul, de la fericirea necondiţionată, care se revarsă în ei. "A pune sub semnul îndoielii propriile certitudini reprezintă un pas pe calea adevărului.

Înainte de a reveni la autosugestie să ne amintim de afirmaţia lui Socrate: “O viaţă care nu este folosită, ca o ocazie de autodescoperire (autocunoaştere), nu este demnă de a fi trăită. Degeaba ni se spune de către Socrate, că toate sufletele fiinţelor umane sunt nemuritoare, dacă nu descoperim noi înşine acest lucru prin experienţa directă. Degeaba avem toţi în dotare vederea directă şi simţuri subtile (ochi, urechi, atingere, miros şi gust), dacă nu le folosim, decât în momentul părăsirii corpului grosier (accidente anestezice; experienţa din vecinătatea morţii), iar în rest ne mulţumim să privim umbrele proiectate pe peretele peşterii (ecranul mental).

În Zen se caută suspendarea minţii (a mijlocirii sau a intermedierii), iar nu şlefuirea unei cărămizi grosiere (ecranul mental), care nu se va transforma niciodată într-o oglindă perfectă subtilă. Strategia consta în a îndrepta atenţia în direcţia Lunii, iar nu să rămânem cu ochii aţintiţi la reflexia ei, în oglinda lacului (ecranul mental). Iisus a spus ceva similar semenilor săi: "Tot nu pricepeţi şi tot nu înţelegeţi? Aveţi inima împietrită! Aveţi ochi şi nu vedeţi! Aveţi urechi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte" (Marcu 8:17-18).

Autocunoaşterea înseamnă redescoperirea adevăratei noastre identităţi, care seamănă cu o reamintire, cu o readucere aminte. Dar ne lăsăm să fim prea ocupaţi (să ne ignoram menirea pentru care am venit pe Terra) şi ne mulţumim cu ceea ce deja ştim despre noi înşine, deşi această cunoaştere este o iluzie datorată identificărilor (cu un nume, un sex, o vârstă, un popor, o limba, o religie, credinţe, concepţii, statut economic, politic, social), care ne-au fost implantate ca reale în cursul condiţionării... "Feriţi-vă de goliciunea unei vieţi ocupate (pline)". O viaţă trăită administrând permanent pastile de sedare, fie ele şi autosugestii, este una în care se menţine prizonieratul, neputinţa şi se ratează şansa trezirii şi a redescoperirii adevăratei noastre identităţi şi a capacităţilor noastre divine de cunoaştere şi de acţiune nemijlocita. Deci, chiar raţionamentul destul de agresiv al domnului Mirahorian, ne spune că totul vine pas cu pas atât timp cât căutăm, cât practicăm existenţa, spre redescoperirea noastră.

Revenind la metoda autosugestiei, în 1913, Émile Coué şi soţia sa au întemeiat Societatea Lorena de psihologie aplicată. Cartea lui Émile Coué - "Autocontrolul prin Autosugestie Conştientă " a fost publicata în Anglia (1920), şi în Statele Unite ale Americii (1922). Deşi învăţăturile lui Émile Coué au fost, în timpul vieţii sale, mai populare în Europa, decât în Statele Unite, mulţi americani, care au adoptat ideile şi metodele sale, cum ar fi Norman Vincent Peale, Robert H. Schuller, şi W. Clement Stone, au devenit faimoşi, ca şi cum ar fi fost ei înşişi autori, deşi nu au făcut decât să răspândească cuvintele lui Coué.

Metoda lui Émile Coué se bazează pe o repetare de rutină, la începutul şi la sfârşitul fiecărei zile, a acestei expresii sau formulări specifice ("În fiecare zi, eu sunt tot mai bine, din fiecare punct de vedere"), în conformitate cu un ritual prescris, într-o anumită stare, folosind imagini mentale asociate (vizualizarea a fost utilizată ulterior separat ca metoda terapeutică). Spre deosebire de convingerea comună, că o voinţă conştientă puternică constituie cea mai bună cale spre succes, pentru Émile Coué voinţa (impunerea; forţarea; silirea) este un obstacol, care introduce în scenă opoziţia, rezistenţa şi lupta.

Émile Coué a susţinut că unele dintre necazurile şi tulburările noastre necesită o schimbare a gândirii noastre inconştiente, şi că această schimbare poate fi realizată, doar prin utilizarea imaginaţiei noastre (funcţia magică; creativă; "focul zeilor" pe care Prometeu l-a dăruit oamenilor; un păcat pentru care a fost pedepsit de zei prin legarea în lanţuri, atârnând în gol, de o stâncă din Caucaz, în timp ce un vultur îi devora ficatul.

Deşi a subliniat faptul că el nu a fost în primul rând un vindecător, ci unul care a învăţat pe alţii să se vindece pe ei înşişi, Coué a susţinut că prin autosugestie s-au produs modificări organice (s-a manifestat capacitatea sau funcţia creativa). Émile Coué a observat că, în anumite cazuri, el putea îmbunătăţi eficienţa unui medicament, administrat unui pacient, doar prin lăudarea eficienţei acestuia. El şi-a dat seama că acei pacienţi la care el a lăudat medicamentul au avut o îmbunătăţire notabilă a stării de sănătate, în comparaţie cu pacienţii cărora nu le-a spus nimic. Acest lucru l-a determinat pe Émile Coué să înceapă explorarea utilizării hipnozei şi a puterii imaginaţiei.

Metoda sa iniţială pentru tratarea pacienţilor apela la hipnoză. El a descoperit că unii subiecţii nu puteau fi hipnotizaţi împotriva voinţei lor (limitarea metodei care utilizează sugestia verbală) şi, mai important, era faptul că efectele hipnozei dispăreau, atunci când subiecţii îşi recăpătau cunoştinţa (pe atunci nu se descoperise sugestia post-hipnotică). Astfel, el a apelat în cele din urmă, la autosugestie pe care o descrie ca fiind "un instrument pe care-l avem de la naştere, şi cu care ne jucam inconştient întreaga noastră viaţă, ca un copil care se joacă cu un clopoţel de sugar. Cu toate acestea, acesta este un instrument periculos; care poate răni sau chiar ucide, dacă este mânuit imprudent şi inconştient. El poate, dimpotrivă salva viaţa Dumneavoastră, atunci când ştiţi cum să-l utilizaţi conştient.

Dar totul venea, de fapt, din vechimea umanităţii. Vechii daci afirmau că „nu poţi vindeca trupul până ce nu vindeci mintea. Apoi, multe din învăţăturile de acest fel, au punct de plecare în vindecarea minţii. Putem aminti aici de ”Principiile Filosofiei Huna şi terapia iertării – care se refera la filosofia Huna, denumire sub care sunt cunoscute o parte din învăţăturile originare ale popoarelor de pe Terra, care au avut centrul în Hawaii, o rămăşiţă dintr-un continent, care acum, nu mai există (Mu, Lemuria). Lumea este o reflectare a gândurilor noastre. Asemeni lui Buddha, concepţia Huna considera că noi creăm lumea prin gândurile noastre. Tot ceea ce suntem, tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră reprezintă o consecinţă a gândurilor noastre.

Lumea este o reflectare a ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Dacă ne îmbolnăvim, este bine de ştiut că trupul este o casă pentru gânduri: cauza îmbolnăvirii rezida în negativitatea unui gând, într-o eroare de judecată. Nu-i nimic în neregula cu erorile de judecată. Te pot omorî, asta-i tot. Toţi ştim că atunci când ne gândim la ceva regretabil “ne facem sânge rău”. Trei zile de furie sau mânie îmbolnăvesc şi ucid. Iată şi motivul pentru care vrăjitoarele rele erau reprezentate popular ca fiind urâte, în timp ce, acelea bune erau ireal de frumoase, ca zânele. Anton Pann consemnează efectul polarizării distructive (ură, invidie, gelozie) asupra celui care se lasă ocupat de astfel de gânduri şi sentimente: "Oţetul rău vasul său şi-l strică primul". Şi exemplele pot continua.

Émile Coué credea în efectul terapeutic al medicamentelor. Dar el a crezut, de asemenea, că starea noastră mentală este capabilă să influenţeze şi chiar să amplifice acţiunea acestor medicamente. Prin utilizarea conştientă a autosugestiei, el a observat că pacienţii puteau să se vindece mai eficient, prin înlocuirea "gândului de boală", cu un nou "gând de vindecare". Potrivit lui Coué, repetarea cuvintelor sau a imaginilor, de un număr suficient de ori determina subconştientul să le absoarbă (să se impregneze). Vindecările obţinute prin această metodă au fost rezultatul folosirii imaginaţiei sau "autosugestiei pozitive" cu excluderea propriei puteri de voinţă.

Émile Coué , a creat o metodă care se baza pe principiul că orice idee care ocupă exclusiv mintea se transformă în realitate (utiliza capacitatea creativa a mintii umane), deşi numai în măsura în care ideea este de domeniul posibilului. De exemplu, pentru el o persoană fără mâini nu va fi capabilă să le facă crească din nou (această afirmaţie a lui Émile Coué este eronată fiindcă imposibilul este o măsură a ignoranţei noastre; azi oamenii au descoperit ca impulsurile electrice pot declanşa la un iepure regenerarea unui picior tăiat, la fel cum se petrece natural acest lucru la o salamandră; puterea creativă a minţii poate fi dezvoltată dincolo de stadiul actual şi este cunoscut cazul descris de Yogananda în Autobiografia unui Yogi, în care braţul tăiat complet şi căzut pe jos, este pus la loc de către Sadasiva Brahman (un sfânt din sec XVIII, care l-a studiat pe Patanjali), cu dispariţia instantanee a oricărei cicatrice.

Acelaşi lucru l-a făcut şi Iisus cu urechea tăiată a cuiva, eveniment redat de Luca 22:50-51. Cu toate acestea, dacă o persoană este ferm convinsă ("credinţa care mişcă munţii din loc" se realizează prin aliniere) că astmul sau o alta maladie este pe cale de dispariţie, aceasta poate face ca acest lucru să se poate întâmpla în fapt, în măsura în care organismul este în stare să depăşească şi să controleze boala. Pe de altă parte, gândul negativ cu privire la o boală (de pilda: "Eu mă simt rău") va încuraja atât mintea, cât şi corpul să accepte acest gând. De asemenea, atunci când cineva nu-şi poate aminti un nume, probabil nu va fi capabil să şi-l reamintească, atâta timp cât va menţine în minte această idee (de exemplu "Încerc să-mi amintesc").

Coué şi-a dat seama că este mai bine să ne concentrăm asupra lucrului în sine şi să ne imaginăm că împlinindu-se ceea ce dorim, rezultatul pozitiv (de exemplu, "Mă simt din ce în ce mai sănătos şi mai energic" şi "îmi amintesc din ce în ce mai clar" - Principalul obstacol - Puterea voinţei - se cere nonacţiunea; imparţialitatea; eliminarea colorării subiective a sugestiei). Coué a observat că principalul obstacol în calea autosugestiei era voinţa (silirea; forţarea; lupta; impunerea). Pentru ca metoda autosugestiei să lucreze, pacientul trebuie să se abţină de la a face orice judecată independentă (eliminarea limitărilor capacităţii creative este prezentă şi în filosofia Huna şi în mesajul lui Iisus „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi vi se va ierta“ (Luca 6:37); “Nu judecaţi, ca sa nu fiţi judecaţi!” (Evangheliei după Matei 7:1). Principalul obstacol în calea autosugestiei eficiente era voinţa în sensul că individul nu trebuie să-şi lase voinţa să-şi impună propria sa viziune (opinii; credinţe; neîncredere; îndoială) peste formularea ideilor pozitive.

Să ne reamintim că dacă cele două mesaje exprimate simultan (explicit/  verbal şi implicit/ nonverbal, gestual, telepatic) se află în opoziţie, o astfel de comunicare conduce la conflict între conştientul şi inconştientul copilului nostru şi la eşec (de pildă dacă i se urează succes la un examen, mesaj explicit, iar în minte ne gândim la faptul că nu a făcut nimic să se pregătească, mesaj implicit, atunci să nu ne mirăm că rezultatul va fi cel de eşec, ca urmare a scăderii capacităţilor sale. Totul trebuie să fie făcut astfel încât să ne asiguram că ideea pozitivă "autosugestivă" este conştient acceptată de către pacient, în caz contrar se poate ajunge la obţinerea unui efect contrar celui dorit.

De exemplu, atunci când un student la un examen uită un răspuns la o întrebare, gândeşte ceva de genul "Am uitat răspunsul". Cu cât încearcă mai mult să se gândească la acel răspuns, cu atât mai mult acest răspuns devine mai înceţoşat şi mai acoperit. Cu toate acestea, în cazul în care acest gând negativ este înlocuit cu unul mai pozitiv ("Nu trebuie să-mi fac griji, se va întoarce la mine"), şansele ca studentul să-şi reamintească răspunsul vor creşte.

Coué a remarcat faptul că întotdeauna copii mici aplicau metoda sa perfect, fiindcă le lipsea voinţa (artificializarea indusa de eu), care este prezenta în rândul adulţilor (orgoliul, frica de eşec, frica de a repeta evenimentul dureros, fiindcă îi afectează imaginea despre sine, îl împiedică pe un adult să se ridice ca un copil de 100 de ori, atunci când cade de 99 de ori). Când cerem unui copil spunându-i să-şi "încleşteze între ele degetele de la mâini, fără a mai putea să le deschidă", copilul face acest lucru imediat (mare sugestibilitate şi plasticitate, la care adulţii ajung numai în urma unor pregătiri speciale, practici).

Deci, problemele unui pacient sunt de natură să se agraveze atunci când voinţa lui şi imaginaţia (sau ideile mentale) sunt în opoziţie una cu cealaltă, ceva la care Coué se refera ca "auto-conflict". În cazul studentului (sau elevului), dorinţa de a reuşi (voinţa; determinarea; trăirea în viitor, ancorat pe rezultatul examenului) este în mod clar incompatibilă cu activitatea prezentă (în care şi-a făcut loc neîncrederea în forţele proprii) prin gândul de a fi incapabil de a-şi aminti răspunsurile. Pe măsură ce se intensifică conflictul dintre voinţă (dorinţa ori hotărârea este centrată pe obiectivul de atins, adică este ancorată pe rezultat, adică în viitor) şi ceea ce credem (ceea ce facem acum şi nu vedem, din cauză că atenţia este ocupată cu viitorul), în acelaşi timp se agravează şi problema (de pildă insomnia): cu cât mai mult un pacient încearcă să adoarmă, cu atât el devine mai treaz (se finanţează excitaţia, şi se amplifica starea de veghe, împotriva căreia luptăm.

Cu cât un pacient încearcă (luptă; îşi impune voinţa) mai mult să renunţe la un viciu ca dependenţa (fumat), cu atât mai mult el întăreşte acea dependenţă (fumează). Pacientul trebuie de aceea să renunţe la voinţă (dorinţă; hotărâre; dorinţa de rezultat) şi s-o înlocuiască cu o concentrare mai mare pe puterea sa imaginativă, în scopul de a reuşi pe deplin cu vindecarea lui.

Datorită metodei sale, pe care Coué a numit-o odată "trucul" lui, pacienţii de tot felul au venit să-l viziteze solicitând intervenţii în cazul unei întregi liste de boli. Lista de boli include probleme renale, diabet zaharat, pierderea memoriei, bâlbâiala, slăbiciune, atrofie şi tot felul de boli fizice şi mentale. În conformitate cu una dintre intrările din jurnalul său (1916), el pare să fi vindecat o pacientă cu un prolaps uterin, precum şi de "dureri violente în cap" (migrenă). C. Harry Brooks (în cartea: "Practica autosugestiei"), autor de diferite cărţi asupra lui Coué, a susţinut ca rata de succes a metodei sale a fost de aproximativ 93%. Restul de 7% din oameni i-ar include pe cei care au fost prea sceptici fata de abordarea lui Coué şi cei care au refuzat să recunoască vindecarea.

Utilizarea autosugestiei este destinată să completeze utilizarea medicamentelor, dar nici o medicaţie din vremea lui Coué nu putea salva un pacient de diabet, de depresie sau de hipertensiune. Coué recomanda pacienţilor să ia medicamentele cu încrederea că vor fi complet vindecaţi foarte repede, şi că vindecarea va fi maximă. Şi invers, el a pretins, pentru pacienţii care erau sceptici faţă de un medicament, că nu îl vor găsi mai puţin eficace (se utiliza cuvântul contrar; în cazul acelora care ascultă de: nu).

Închei prezentarea metodei lui Émile Coué cu prezentarea condiţiilor ce trebuie respectate de o autosugestie pentru ca aceasta sa fie eficientă: 1. formulări actualizate şi afirmative (nu se accepta de către subconştient sugestii negative; nu fumezi = fumezi); 2. formulări asociate cu imaginaţia (vizualizare; trăire - cuvintele nu trebuie „să rămână” pe buze, ci să treacă în gând/ minte şi apoi în inimă/ simţire, ca şi într-o rugăciune autentică); 3. formulări decolorate de ego, ancorate în prezent (se renunţă la “trebuie”, se elimina voinţa, impunerea, forţarea, graba - este acţiune ancorată pe căutarea fructului, viitorului, lupta pentru rezultat, frica de eşec, pentru a ne ocupa de prezent şi pentru a ne goli de ego – şi ne lăsăm ocupaţi doar de gândul pe care dorim să-l transformăm în realitate (înlocuim gândurile de îndoială, văicăreala cu autosugestia); 4. masa critică (se repeta de un număr suficient de ori pentru a se transforma în adevăr pentru subconştient).

Ajunge pentru azi! Voi continua mâine!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru