Limbajul subconștientului (20)

După cum anunţam, voi continua cu sentimentele care se “manifestă” în combinaţie, percepţiile noastre putând fi uşor influenţate într-o direcţie sau alta.

Aşadar, am adus aminte de două sentimente care pot avea o astfel de manifestare, fiind vorba despre sentimentul singurătate care se „asociază” foarte uşor cu cel de tristeţe (exemplul cu pierderea unei persoane dragi care atrage sentimentul de tristeţe legat de pierdere şi care, totodată, atrage sentimentul de singurătate deoarece ieşirea din viaţa persoanei reper atrage nevoia de a satisface cerinţele de contact social – deci, două sentimente distincte ce pot cauzate de un deces, „ruperea” unui cuplu, plecarea unui prieten în altă locaţie/ ţară, plecarea unui copil la studii în altă locaţie, etc).

Aşa cum am detaliat, aceste sentimente apar pentru a semnaliza ceva într-un fel de dublă semnalizare (sentimentul de tristeţe apare pentru a ne determina să „înlocuim” pe cât posibil acea plecare, acea pierdere, iar sentimentul de singurătate ne spune să „găsim” pe cât posibil un înlocuitor pentru a ne satisface nevoile de relaţii umane) dar, prin „înţelegere eronată” pot ajunge să aibă manifestări ample.

De exemplu, pierderea unei iubite/ a unui iubit va naşte tristeţea legată de valoarea pierderii avute şi manifestarea sentimentului ne „îndeamnă” spre a găsi valori de „înlocuire” (unice sau însumate) chiar dacă acest lucru pare imposibil alături de posibila înţelegere a normalului situaţiei. La fel, această pierdere va fi însoţită de sentimentul de singurătate care semnalizează nevoia de relaţii umane, sociale, care să completeze/ înlocuiască lipsa ce a apărut prin acea pierdere, care poate părea la fel de imposibilă. Dar, la o simplă analiză, se va putea sesiza faptul că, de fiecare dată am supraevaluat evenimentul respectiv.

În cazul sentimentului singurătăţii este evident că trebuie să înţelegem că am fost singuri odată ce acel eveniment, al părăsirii, a avut loc, dar am preferat „înlocuirea” sentimentului cu dependenţele hormonale ce apar în acest caz (bineînţeles asociate cu multe, multe altele născute din diverse interese manifestate, din diverse credinţe ce au atras preferinţele ce s-au manifestat şi s-au concretizat în dependenţele de deviere).

Mai complicat este cazul unui deces dar, evident, aici trebuie ţinut cont de mersul vieţii şi, implicit, de implacabilitatea evenimentului. La fel şi în cazul tristeţii… Dacă am ajuns să fim singuri înseamnă că acea valoare pierdută nu era chiar aşa „de valoare”, supradimensionarea (într-un sens sau altul – al lui/ ei sau al nostru) fiind evidentă. În cazul decesului, singurătatea este implacabilă, se cere a fi acceptată, deoarece acesta este mersul normal al vieţii, şi, în consecinţă să se procedeze la completarea nevoilor de comunicare, de relaţii umane ce se poate accesa.

O altă „asociere” frecventă reprezentată de combinaţia între sentimentul primar şi cel secundar, al frustrării. Un exemplu în acest caz este combinaţia dintre furie şi frustrare (cel mai greu de identificat şi de „demontat” deoarece aceste sentimente sunt destul de asemănătoare, fie şi prin simplul fapt că frustrarea se naşte numai şi numai din sentimentele primare). Rezumându-ne la exemplul dat, furia se naşte din percepţiile de situaţii nedrepte, de manifestare a nedreptăţii, iar frustrarea apare din percepţiile de eroare a cea ce facem, din senzaţia că ceea ce facem nu merge, ce poate fi foarte uşor interpretată ca o nedreptate (noi credem că treaba merge dar, de fapt, ea nu merge). Evident că, la baza reacţiilor noastre stă acel ceva ce nu merge.

Cum ne putem da seama de acest lucru? Simplu. Vom analiza care poate fi „exprimarea” în acest caz: „încerc să fac ceva ce eu cred că, poate, merge, dar nu merge”. Acest „poate” apare deoarece este evident că ceva nu merge aşa cum trebuie, indiferent de credinţele şi eforturile noastre. Acest „poate” naşte eficient percepţiile de nedreptate şi induce la fel de eficient furia deoarece ceea ce faci nu merge.

Şi exemplele pot fi mai multe decât vă imaginaţi. Aşadar, ce este de făcut pentru a determina „concurenţa” sentimentelor asociate? Evident că, în primul rând, trebuie să se procedeze la identificare clară a sentimentelor primare ce se manifestă. Şi, imediat după identificare trebuie procedat la verificarea realităţii. În cazul manifestării combinate a unui sentiment primar cu frustrarea, lucrurile vor părea a fi greu de pus în ordine deoarece este vorba doar de manifestarea „exagerată” a acelui sentiment primar ce a ajuns să nască frustrarea prin perpetuarea manifestării lui şi, astfel, prin neîmplinirea cerinţei, nevoii, dorinţei nesatisfăcute astfel.

De exemplu, în cazul furiei ne tot spunem: „Nu este drept, asta nu merge”. Iar frustrarea completează: „Nu merge! Procedează altfel, abordează problema din alt unghi, schimbă punctul de vedere, etc!”. Astfel, din exemplul dat, se poate sesiza „factorul comun” reprezentat de „Nu merge!”. La fel şi în cazul celorlalte sentimente primare, se pot sesiza imediat corelaţiile şi, astfel, se poate proceda la acţiuni corecte, în corelaţie cu cererile semnalizate de acele sentimente.

Aici mai intervine ceva. Este vorba despre lipsa de energie, despre oboseală (cu variatele ei percepţii). Revenind la exemplul cu furia, şi apoi frustrarea, este evident că noi, cei în cauză, am făcut multe, multe eforturi de a duce lucrurile la bun sfârşit, chiar dacă într-o direcţie eronată. Ori, aici apare consumul de energie, oboseala. Cu cât am fost mai îndârjiţi în a face ce făceam, cu atât suntem mai obosiţi. Şi nu trebuie să mai amintesc că simpla manifestare a sentimentelor este mare consumatoare de energie şi, cu cât acestea sunt mai ample, cu atât mai amplu este consumul.

Deci, iată că apare o nouă cerinţă, relaxarea, pauza, necesare reîncărcării energetice. Este foarte posibil ca, prin acest „efort” să observăm că nivelul de manifestare al sentimentelor este amplificat (sau, cel puţin, perceput eronat) de oboseală. Şi aşa, de multe ori, simpla odihnă să diminueze sau chiar să anuleze manifestarea sentimentului respectiv (ce atrage şi eliminarea frustrării). O pauză poate fi considerată şi „acţiunea” noastră de a ne opri din ceea ce facem greşit. Un gest simplu în acest sens ne poate atrage reorientarea spre ceea ce trebuie să facem.

Şi, să nu uităm că sentimentul de depresie este pauza forţată impusă de subconştientul nostru pentru a reconsidera complet cursul greşit al acţiunilor noastre. Şi, mai ales, să nu uităm că, indiferent de statusul secundar (frustrarea) sau terţiar (depresia) al sentimentelor noastre, ele pleacă de la un sentiment primar care, odată rezolvat, le anulează pe toate celelalte (sau, cel puţin, atrage „pierderea” depresiei şi diminuarea frustrării)…

Acum a venit vremea să discutăm unele lucruri despre elementele de distragere, despre dependenţe. Acestea pot fi o parte a problemelor care le avem dar pot fi şi o parte a soluţiei, totul fiind în directă relaţie cu modul în care le utilizăm.

Aşadar, marea majoritate dintre noi procedăm la uzul elementelor de distragere mai repede decât să ne concentrăm asupra problemelor reale. De exemplu, venim obosiţi de la serviciu şi, în loc să ne odihnim („puţin”), „atârnăm” în faţa televizorului (de exemplu din nevoia de a „compensa” nevoile semnalizate de sentimentul de singurătate) sau ieşim „cu băieţii la o bere” sau la o întâlnire. Dimineaţa „băgăm” una sau mai multe cafele şi, tot aşa, devenim din ce în ce mai obosiţi şi creăm mediul favorabil instalării oboselii a cărei percepţie este diminuată de dependenţa de cafea (element de distragere). După cum precizam mai sus, oboseala va „exagera” percepţiile sentimentelor şi… nu va fi bine (fie şi în cazul acestui exemplu nevinovat).

Deci, să nu uităm că, elementele de distragere sunt „acceptate” şi „exersate” deoarece ele ne distrag atenţia şi ne „instalează” un anumit confort, temporar, de la sentimentele ce nasc disconfort prin manifestarea lor, prin cererea lor, fără a rezolva această cerere. Da, acel sentiment există şi va exista dacă nu se împlineşte nevoia, necesitatea, dorinţa care l-a născut. Şi această „neîmplinire” stă la baza, este sursa, tuturor problemelor umane. Apoi, dacă facem un obicei din exersarea distragerilor, apare dependenţa care va „solicita” ca atenţia noastră să fie „orientată” să proceseze alcool, muncă, droguri şi medicamente, cumpărături ş.a. pentru a furniza o efemeră satisfacţie dar ne va transforma în nişte plângăcioşi şi acuzatori.

Tiparul utilizării elementelor de distragere ne este inoculat de foarte devreme în viaţa noastră. Copiii învaţă foarte repede că, atunci când le este rău pot uita de asta ocupându-se de altceva plăcut. Chiar şi părinţii fac asta, fie şi fără voie (când dăm o ciocolată copilului care s-a lovit sau se simte prost, sau altceva cu tentă „de rău” spunând: „Uite, uite… ia o ciocolată să îţi treacă!”). Şi copiii vor învăţa asta rapid şi eficient de la părinţi (în cazul exemplului de mai devreme copilul va avea un tipar de acţiune de genul: „Te simţi rău, mănâncă!”), fixând în subconştient toate acestea ca reacţii „de bază”. Apoi, aceste tipare au permanenta tendinţă de a se amplifica, de a deveni mai severe pe măsura trecerii timpului, solicitând din ce în ce mai multe elemente de distragere (dependenţe) pentru ca adultul să se simtă mai bine.

De aceea, cu toţi vom avea „zestrea” noastră de elemente de distragere, motiv pentru care, cel mai bine, este bine să învăţăm să folosim aceste „predispoziţii”. Asta deoarece, odată ce controlăm tiparul acestor elemente de distragere le putem folosi deosebit de util, în rezonanţă cu planurile şi posibilităţile noastre (fără a mai lua în considerare „pierderea” capacităţii elementelor de distragere de a ne face rău nouă sau celor din jurul nostru). De exemplu, fumatul este deseori asociat cu plictiseala dar şi cu dorinţa de socializare.

Astfel, când suntem plictisiţi, de fapt ni se semnalizează (de către subconştient) că trebuie să trecem la acţiune, că trebuie să facem ceva. Dar, în timp, ţigara a devenit modul nostru de a trece la acţiune (hai să fumăm o ţigară înainte de…) sau modul nostru de a nu o face. Apoi, orice fumător ştie că socializarea cu anumite persoane, fumătoare şi ele, este mult mai uşoară, ţigara/ fumatul devenind astfel, inconştient, acel prieten prezent cu noi oricând avem mult de treabă, oricând ne simţim singuri, avem nevoie de un sfat (în clipe de restrişte, sau de creaţie, sau de etc) ş.a. Aşadar, mulţi din fumătorii înrăiţi sunt persoane plictisite şi care au nevoie reală de prieteni adevăraţi pentru a face ceea ce trebuie să facă şi nicidecum nu fac sau nu au. Sau, ar fi exemplul furiei care ne declanşează foamea, sau pofta de alcool… Sau alt exemplu…

Oricum ar fi, este evident că dependenţele nu fac bine prin faptul că nu rezolvă problema sentimentului care ne „împinge” spre rezolvare dar noi o „înlocuim cu dependenţa”… Dar, există varianta de a folosi aceste elemente de distragere în interesul nostru real. Dacă v-aţi făcut temele aşa cum se cuvine, veţi găsi în fişele cu ancore multe „detalii” despre dependenţele Dumneavoastră. Şi, odată identificaţi toţi aceşti factori de distragere, aceste elemente de distragere, aceste dependenţe iată că vine vremea să le folosim în interesul nostru. Această „utilizare” este mai simplă decât vă aşteptaţi. Elementele de distragere trebuie astfel folosite încât să devină factori de recompensare pentru acţiuni de acelaşi fel.

De exemplu, fumatul poate fi folosit ca o recompensă, până la constatarea inutilităţii acestui obicei care nu este decât o dependenţă multiplă (şi aici mă refer strict la subiectul acestei postări şi nu şi la dependenţa nicotinică, dependenţa reflexogenă, etc. asociate fumatului). Din identificarea realizată a corelaţiilor de dependenţă „legate” de fumat, vom determina, de exemplu, că fumatul este legat de momentele de „percepţie” maximă din timpul activităţilor Dumneavoastră de creaţie (lucru), de necesitatea unui fel de companie a cuiva care vă poate crea mediul de destindere, de relaxare, de re-energizare (împreună cu cafeaua), eventual şi de companie imaginară în timpul creaţiei, şi de momentele de plictiseală.

La o privire mai „atentă” se va sesiza că fumatul este corelat doar cu nevoia de companie (singurătate), nevoia de acţiune (plictiseală) şi de nevoia de relaxare (nepotrivire, stres, frustrare şi, eventual, depresie).

Deci, ne este semnalizat faptul că simţim nevoia de relaţii semnificative (singurătate), nevoia de a ne dezvolta prin competiţie (plictiseală), nevoia de a ne simţi majoritar în rezonanţă cu ceea ce trăim (nepotrivire), nevoia de a avea succes în „conducerea” vieţii noastre (stres) şi nevoia de a acţiona asupra celor de înainte „amplificate” de percepţiile de frustrare (rezultat direct al nerezolvării lor) şi, eventual, depresie (ca rezultat direct al aceleiaşi „desconsiderări” a semnalelor trimise) care ajung prin acţiunea cumulată la nevoia de relaxare, de a lua o pauză şi de a reconsidera tot ceea ce facem deoarece, evident, este un cumul de căi greşite, în neconcordanţă cu cerinţele reale (detectate şi prezentate la începutul frazei).

Dacă vă amintiţi, rezolvarea unei singure cerinţe a unui sentiment primar va putea atrage, deseori, ieşirea din depresie/ sau „diminuata” frustrare (comparativ cu depresia). Şi, privind rezultatul analizei noastre (un fel de fişă de detectare şi eliminare care o voi prezenta detaliat în postările viitoare) vom identifica că, cel mai uşor de abordat este sentimentul de singurătate, cu nevoia de companie, de susţinere din timpul activităţilor noastre de creaţie, muncă, relaxare, etc. Înlocuirea cererii apelului, asocierii dependenţei complexe a fumatului la reperele detectate se poate face prin considerarea acestuia ca o recompensă. O recompensă ce va fi oferită de Dumneavoastră către Dumneavoastră atunci când aveţi o companie reală.

Mai concret, va fi un fel de decizie luată de Dumneavoastră de a nu mai fuma decât în compania reală a cuiva din viaţa Dumneavoastră, cu care să vă sfătuiţi privitor la ceea ce faceţi, să vă relaxaţi, să expuneţi ceea ce faceţi, etc. Efectul va fi comparabil cu cel al unui boom. După o perioadă de timp în care veţi practica acest „nou obicei” veţi sesiza că nu sunteţi singur, că aveţi relaţii semnificative atât timp cât apelaţi la „dialogul” cu ele (o formă de abordare, de răspuns la cererile sentimentului de singurătate), că vă dezvoltaţi prin competiţie (o formă de abordare a sentimentului de plictiseală). Ba, mai mult, veţi sesiza un fel de creştere a nivelului Dumneavoastră de energie ce se naşte atât din simpla „tratare” a celor două sentimente de înainte cât şi din, surpriză, mobilizarea organismului nostru de a avea acces la dependenţa lui (fumatul).

Da, atât timp cât veţi respecta cele hotărâte, de a nu mai fuma decât în prezenţa cuiva care contează şi faceţi „schimb de experienţă” legat de ceea ce faceţi (creaţie, serviciu, alte activităţi) cu acele persoane „ce contează”, energiile disponibile nouă vor face tot posibilul să îşi „primească” dependenţa (de fapt este vorba despre consideraţiile şi deciziile subconştientului) şi vor susţine aceste activităţi mai bine şi mai semnificativ decât v-aţi fi aşteptat. Frustrarea, eventual depresia vor dispare ca prin minune şi, în timp, va dispare şi sentimentul de nepotrivire şi cel de stres (nu mai intru în alte detalii – vor fi dezbătute în detaliu când va veni vremea lor). Odată ajunşi la acest status, în care am tratat toate sentimentele primare, este evident că obiceiul nostru va „scădea” ca manifestare sub limita a 3 – 4 ţigări pe zi care iese din definiţia de a fi viciu, ceva dăunător şi devine doar plăcere pură, recompensă.

În „afacerea” aceasta (descrisă mai sus) mai am de subliniat ceva. Necesarul de nicotină ce susţine dependenţa nicotinică este „aprovizionat” suficient de o singură ţigaretă pentru următoarele aproximativ 4 (patru) ore. Da, aţi citit bine, patru ore. Deci, de ce fumăm atât de des?!? Restul nu este decât dependenţa noastră „psihologică” descrisă mai sus. Apoi, atât timp cât o singură ţigară ne „alimentează” cu doza necesară pentru patru ore, de ce „sudăm” ţigaretă după ţigaretă?!? Deci, tot despre dependenţa „psihologică” este vorba, indiferent de comentariile legate de adaptabilitatea la drog (cea care ne solicită cantităţi din ce în ce mai mari de drog datorită obişnuinţei la drog)…

Conştientizând acest lucru vom avea la dispoziţie justificarea reală de a nu mai fuma atât de mult şi, asociat efortului nostru de a transforma dependenţa în recompensă, vom fuma mult mai puţin (şi, în timp, ne vom lăsa). De ce sunt atât de sigur că vă veţi lăsa de viciul fumatului?!? Pentru că veţi începe să sesizaţi disconfort atunci când fumaţi (fie şi numai datorită acţiunii monoxidului de carbon care ne va da senzaţii de ameţeală deranjante de fiecare dată când fumăm – ştiaţi că monoxidul de carbon se elimină în 10/ zece ore de la inhalare, dacă se mai elimină şi nu se combină la nivel celular cu efecte mult mai neplăcute decât vă imaginaţi?!?). Şi, acest disconfort, pe fondul rezolvării problemelor (nevoilor, necesităţilor, dorinţelor) care au atras semnalul dat de sentimentele percepute/ resimţite, vă va determina să sesizaţi că nu mai are rost să fumaţi. Dar, am „gargarisit” destul pe această temă (să trecem mai departe)!

Deci, cea mai bună cale de a ne folosi de dependenţele de care „dispunem” este să corelăm dependenţa de un moment când satisfacem un sentiment primar, dându-i valoarea de recompensă. OK, OK, nu trăim într-o lume perfectă dar numai simplul gest de a încerca să facem această corelaţie ne va da soluţia, prin percepţia şi satisfacerea rând pe rând a sentimentelor primare (nu toate odată). Veţi sesiza corelaţia imediată între creşterea randamentelor Dumneavoastră şi vă veţi „adapta” inconştient (sub conducerea discretă a subconştientului) şi eforturile Dumneavoastră în direcţia recompensării va controla manifestarea pură a viciului, obiceiului. Dacă veţi fi onest cu Dumneavoastră înşivă totul va funcţiona. Dacă doriţi cu adevărat să vă fie mai bine, totul va funcţiona. Nu uitaţi să vă fiţi recunoscător pentru fiecare descoperire, pentru fiecare acţiune care aţi întreprins-o pentru ca lucrurile să fie spre bine sau bine…

Într-un final al acestei lungi postări vin cu unele mici sfaturi suplimentare… Nu apelaţi la vicii ilegale! Veţi instala sentimentele de vinovăţie, frică, etc. care sunt deosebit de greu de controlat. Acordaţi-vă timp pentru a identifica sentimentele Dumneavoastră primare şi nevoilor asociate acestora pentru a identifica răspunsurile satisfăcătoare şi a lua acţiunile necesare (luând decizii în interesul Dumneavoastră). Aveţi curajul, răbdarea şi voinţa necesare transformării dependenţelor în recompense acţionând ca o adevărată persoană matură, conştientă de rolul acesteia în viaţa celor din jur, cel puţin (dacă de viaţa Dumneavoastră nu vă pasă).

„Recompensele” ce le veţi avea vor fi nepreţuite fie şi prin simplu fapt că dependenţa Dumneavoastră are acum un sens şi nu mai dăunează vieţii/ sănătăţii. Fumatul „în draci” dăunează sănătăţii, mâncatul ca „Fomilă” atrage obezitatea şi problemele de sănătate legate de ea, consumul de alcool ca „Setilă” atrage nu numai probleme majore de sănătate şi integrare socială, practica sexuală excesivă duce spre ruperea relaţiilor şi alte probleme de orice natură, munca în exces, biserica în exces şi orice altceva ce este uşor de recunoscut ca dependenţă deoarece se manifestă „în exces” atrage numeroase alte probleme.

Vom reveni atunci şi cum este cazul în postările viitoare. Toate materialele inserate până acum (peste 1.000 de pagini) sunt strict informative, create pentru ca Dumneavoastră să aveţi puterea de a înţelege tot ceea ce va urma şi de a avea tot ce este necesar pus la dispoziţie pentru a o face bine (eventual pentru a nu mai avea vreo justificare când nu faceţi ceea ce vă trebuie, ceea ce este necesar vieţii Dumneavoastră)…

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru