Limbajul subconștientului (17)

Iată că am ajuns şi la ultimul, dar nu cel din urmă sentiment primar, cel de frică. Şi, când am spus „dar nu cel din urmă” nu căutam neapărat să subliniez că este la fel de important cu celelalte şapte ci mult mai mult decât atât. De ce?!? Hai să vedem!

Dacă vă amintiţi (din postările anterioare) am subliniat deseori că organismul nostru are doar două stări de funcţionare: 1. „luptă sau fugi” şi 2. „iubeşte şi construieşte”. Într-un limbaj ceva mai spiritual, 1. Frică şi 2. Dragoste… Da, toate lucrurile sunt atât de simple. Conştient şi subconştient (inclusiv inconştient), viaţă sau moarte, avans sau regres, frică sau dragoste… Restul sunt nuanţe, detalii…

Dar, nuanţele ne ajută la o rafinare a clor două, de aceea am acceptat în „detaliile” prezentate anterior şi celelalte sentimente considerate de specialişti a fi primare, de bază. Plictiseala este frica de a sta pe loc, „de a trăi degeaba” sau de a favoriza regresul, furia şi vina este frica de regres datorată lipsei de corectitudine proprie sau a celor din jur, tristeţea şi singurătatea este frica de regres născută de proasta „evoluţie” sau pierderea valorilor (umane sau materiale) din viaţa noastră, nepotrivirea este frica de lipsă de armonie, de rezonanţă cu ceea ce trăim iar stresul este frica de noi înşine, de posibilele noastre erori în tot ceea ce facem…

Dar, repet, toate aceste nuanţe, aceste detalii, se constituie ca un indicator ceva mai clar privitor la direcţia de unde vine frica… Deci îşi au rostul lor în toate prezentările mele (ca şi cele ale specialiştilor de unde m-am inspirat şi care i-am „aprobat”). Dar să trecem acum la treabă şi să continuăm „nuanţarea”!

Deci, frica este sentimentul ce se naşte din necesitatea, nevoia, dorinţa de a fi în siguranţă, de a percepe stabilitatea posibilă a vieţii noastre într-un sens ce evită regresul (un regres perceput de noi, de credinţele şi obiectivele noastre) dar şi stagnarea (termenul de stabilitate poate sugera că este bine măcar dacă se stagnează, dar nu este aşa deoarece „lumea” este într-o continuă evoluţie şi tot ceea ce stagnează va deveni rapid perimat, deci se va înregistra un regres). Şi, cum toate emoţiile vin din percepţie, frica vine şi ea din percepţia de pericol, indiferent dacă acesta este real sau nu (asemenea oricărui sentiment primar). Frica este vocea interioară care ne spune „Simt, cred că ceva rău, greşit se va întâmpla”. Deci, este un sentiment legat întotdeauna de viitor, faţă de toate celelalte sentimente care „constată” o stare, o semnalizează. Când nevoile noastre nu sunt satisfăcute (prezent) şi apar semnalele date de celelalte sentimente, apare frica (viitor).

Nimănui dintre noi nu îi place să simtă frica şi, mai ales, nimănui nu îi place să o admită dacă aceasta este percepută. Acesta este motivul pentru care există atât de multe expresii pentru acest sentiment cum ar fi temător, nervos, îngrijorat, incert, nesigur şi multe, multe altele. Dar, după cum am afirmat de câte ori am avut ocazia, asemenea tuturor sentimentelor primare, frica este bună deoarece ea ne aduce la cunoştinţă ce trebuie să ştim pentru a avea grijă de noi şi de ceea ce ne pasă, este important pentru noi, ne reprezintă.

Este acea voce care ne spune „Tu trebuie să treci la acţiune! (luptă sau fugi)”. Pentru a înţelege importanţa acestui sentiment voi pleca numai de la o simplă prezentare a efectului fricii: atunci când ea acţionează se mobilizează atât de puternic energiile şi modul de funcţionare al organismului nostru încât acesta este atât de concentrat pe rezolvarea a ceea ce a generat frica încât nu mai are grijă de el însuşi. Da, aţi citit bine.

Când ne este frică se declanşează mecanismele simpatice ale sistemului nervos vegetativ astfel încât el să fie pregătit de „luptă sau fugă”. În acele momente nu mai „contează” sistemul imunitar, reparaţiile tisulare, creativitatea (nu mai dau alte detalii deoarece sunt atât de multe încât vor naşte lipsa de credibilitate a ceea ce scriu, cu toate că totul este real, confirmat de orice studiu medical sau de altă natură). Tot cea ce este util scade la valori de funcţionare de sub 50%. Ceea ce creşte la maxim este ceea ce trebuie să lupţi sau să fugi.

Dar, în aceste condiţii uităm cu toţii că nu avem nevoie decât de reflexe (în special cu răspuns somatic), de ceea ce se manifestă atât de inconştient (de fapt subconştient) încât nu mai avem nevoie nici de inteligenţă (ai căror „parametri” scad deseori sub 10% din capacitate). Dar despre asta am mai discutat în postările anterioare şi o voi mai face în cele viitoare.

Iată de ce, pentru cei ce locuiesc în zone stabile şi care au nevoile de bază (cum ar fi hrana şi adăpostul) asigurate, au frici/ temeri mult mai slab manifestate şi cu totul altfel orientate decât cei ce se află în zone cu pericol pregnant asupra vieţii. Aici, în aceste zone stabile apare mult mai rar pericolul a ceva neaşteptat cum ar fi un accident, boală sau dezastru natural. Am subliniat aceste particularităţi deoarece frica este în primul rând orientată spre acţiuni care să elimine pericolele reale asupra vieţii noastre şi a creşte probabilitatea de supravieţuire. Apoi intervin celelalte frici reale sau imaginare legate de alte repere. Şi, când sentimentul de frică este „acompaniat” de imposibilitatea de a acţiona apare rapid şi sigur frustrarea şi apoi depresia.

Aşadar, nu voi discuta despre situaţiile „exagerate”. Pentru cei mai mulţi dintre noi, experienţa fricii este rezultatul situaţiei de a nu avea nevoile emoţionale primare îndeplinite (vezi începutul postării), situaţii în care nu ne simţim în totalitate în echilibru, în stabilitate, în securitate. Când sentimentul de frică este slab manifestat cei mai mulţi dintre noi spunem că suntem îngrijoraţi. Când el devine mai puternic putem folosi acelaşi termen dar majoritatea „trecem” la „speriat”, pentru a exprima ceea ce simţim. Dar pentru „clarificare” va fi necesar să ne amintim că frica este „rădăcina” tuturor experienţelor de disconfort şi/ sau durere emoţională şi percepţiile noastre să fie orientate în direcţia corectă. Mesajul fricii, percepută distinct, are o importanţă deosebită pentru noi, el fiind cel mai mare motivator al nostru, în afara cazurilor în care rămânem înţepeniţi în frustrarea noastră şi numeroasele dependenţe ce sunt, cu siguranţă, manifeste la momentul frustrării.

La fel, metaforic vorbind, frica este cel mai bun profesor al nostru. Ea ne poate învăţa, dacă acceptăm acest lucru, dacă înţelegem funcţionarea reală a întregului nostru, că ea ne indică de unde vin problemele, mai exact, din afara noastră. Da, aţi citit bine, din afara noastră, din exteriorul nostru. Este un semnal ce ne indică faptul că mediul în care suntem integraţi are nevoie de o reacţie a noastră de integrare, de adaptare, de răspuns (luptă sau fugi, nu există alternative)… Ne indică nevoia de acţiune. Dacă vom acţiona în sensul ignorării, al distragerii (cu toate dependenţele asociate) şi nu trecem la acţiune spre un răspuns satisfăcător, vom continua să experimentăm durerea într-un fel de etern ciclu al frustrării şi apoi depresiei. Deci, într-un anume fel, totul depinde de cât de multă frică şi durere doriţi să experimentaţi.

Şi aici, ca şi în cazul celorlalte sentimente primare, intervine trecutul, rezonanţa emoţională cu „înregistrările” subconştientului. Acest lucru ne face rapid să tragem concluzia că frica nu este altceva decât un factor stresant de natură „internă”, ce ţine de subconştient. Da, este clar că ea este rezultatul vechilor „programări”, al tiparelor unor experienţe traumatice ce au fost „implantate” în trecut.

De exemplu, tuturor ne este frică de moarte dar niciunul nu a experimentat-o, logic, altfel nu ar fi citit aceste rânduri. Atunci acest sentiment de frică nu poate fi decât asociat morţii, fricii de moarte, pe baza unor evaluări realizate pe baza înregistrărilor anterioare legate de altfel de frică, eventual maximizate sau exagerate. Şi, bineînţeles, există şi posibile cazuri în care experienţa fricii de moarte a existat „cât de cât” (cei care au fost pe frontul din Afganistan, Irak sau alte zone beligerante, cei care au experimentat moartea clinică, cei care au trecut printr-un accident de maşină, sau alt tip de accident cu „valori” similare, cu consecinţe grave, cei care… etc).

Dar, dacă veţi citi ceea ce au scris ei (veţi sta de vorbă cu ei cerându-le să descrie ce au simţit) veţi constata că frica de moarte este descrisă diferit, deseori total diferit. Dar, se poate constata o oarecare „poziţie de start”, cea descriptibilă prin faptul că totul porneşte de la „reacţii viscerale” destul de comune. Deci, de ce apare diferenţierea, particularizarea?!? Aici intervine „bagajul” subconştientului fiecăruia dintre noi.

Şi aici intervine posibilitatea de reprogramare ce o voi descrie sumar aici şi mult ai detaliat la tehnicile alfa, teta, etc ce le voi descrie în postări destul de mult viitoare. Aşa cum am menţionat de mai multe ori, primul lucru care trebuie să îl facem când procedăm la întocmirea fişelor de ancore, apoi la varianta „următoare”, cea a ancorelor personalizate, noi nu facem altceva decât să ne ascultăm un fel de voce interioară.

Comentariile continue ale acestei voci care ne precizează „aia” sau „cealaltă”, „aşa” sau „altfel”… Cu toţi avem tendinţa de a „rula” iar şi iar gânduri de acelaşi fel până ce reuşim să „desluşim” acel ceva particular ce se cheamă a fi „concluzie”. Dar, de fiecare dată noi nu facem altceva decât să accentuăm manifestarea, valabilitatea „înregistrărilor” deja existente. Vă amintesc, a câta oară (?!?), că subconştientul nostru nu face diferenţa între realitate şi imaginaţie, în cazul nostru gând. Dar, acesta este şi „secretul” de-programării.

Odată ce am identificat „concluziile” vom trece la crearea de sugestii spre succes care vor anula şi înlocui „înregistrările” anterioare. Deci, pas cu pas, fişele noastre se vor rafina spre ceea ce va fi doar o sumă de percepţii reale (subconştientul nu face distincţia atât timp cât raportul „da”-„nu”/ „vechi”-„nou”/ „rău”-„bun” este rezonabil, tangibil realităţii corectate de imaginaţie). Dar, despre toate acestea când va veni vremea!

Deci, de reţinut, trebuie să ne „identificăm” percepţiile (gândurile, evaluările realizate prin gânduri) și apoi să le controlăm. Din „descrierile” specialiştilor avem de a face cu aproximativ 50.000 de gânduri zilnic (valabil şi în cazul „leneşilor”, „capetelor pătrate” sau alte evaluări similare). Deci, din acest torent nu avem altceva de făcut decât să le recunoaştem şi să le organizăm. Apoi vine o „inserţie” nouă, recunoştinţa. Când „localizăm” percepţia, primul lucru care trebuie făcut este să mulţumim pentru asta, să fim recunoscători.

Credeţi-mă, chiar merită ca fiecare acest fel de „Evrika!!!” să fie recompensat cu mulţumiri, cu recunoştinţă. Abia după acest pas vom avea capacitatea, puterea, de a trece la posibila înlocuire a „fricilor trecutului” prin reprogramare pozitivă, de fapt prin manifestarea certă şi reală a intenţiei şi acţiunii noastre de a proceda la un răspuns cerut chiar de sentimentul de frică ce ne-a semnalizat această nevoie de acţiune…

Nu uitaţi! „Jurnalizarea” acestor percepţii în fişe organizate are o importanţă mai mare decât vă puteţi imagina! Numai aşa puteţi şti cu certitudine, evaluat şi răsevaluat ce este bun, rău, urât, etc. Numai aşa puteţi afla care sunt credinţele concretizate în ancore ce stau în spatele „funcţionării” Dumneavoastră.  Numai aşa veţi putea trece la acţiune organizat, concret şi real. Altfel totul va fi „luat” de torentul celor 50.000 de gânduri zilnice. Totul se va îneca în micimea zilnică… Asemenea viselor… Câţi dintre voi îşi amintesc visele zilnic?!?

Dar, să finalizez această postare prezentând un fel de mică descriere a ce se poate face… Iniţial trebuie identificat evenimentul/ situaţia, etc (ancora) care a declanşat sentimentul „negativ”. Apoi se va identifica „credinţa” ce s-a născut din asta (modul de viaţă asociat acelui sentiment). Ceva de genul „Dacă „asta” nu s-ar fi petrecut nu aş fi fost „aşa” sau altfel!”, „Dacă „asta” nu se petrece nu voi mai avea sau face „aşa” sau altfel!”. Apoi se va trece la pasul următor, cel de identificare a sentimentelor şi modurilor de viaţă ce sunt factori de distragere (direct născuţi din aceste credinţe identificate în pasul anterior), ce nasc adevărate dependenţe.

Puneţi-vă permanent întrebarea „Ce dovezi am că toate acestea sunt adevărate?”. Şi, abia acum, este foarte posibil să vă daţi seama de eroarea credinţei Dumneavoastră. Dacă nu, va fi nevoie să acţionaţi în sensul de a crea o nouă credinţă, bazată pe percepţii raţionale, legate de adevărata situaţie a Dumneavoastră punându-vă întrebări sau având consideraţii de genul: „Cum va fi dacă procedez aşa?”, „Cum va fi dacă nu se întâmplă „aşa” dar voi aborda situaţia „astfel”?”… Şi multe, multe altele… Nu uitaţi că toate aceste eforturi de reprogramare sunt eforturi ale minţii conştiente! Va dura ceva timp până ce veţi reuşi deoarece subconştientul nostru a „înregistrat” în mod repetat ceva până să îi dea valoarea de credinţă, de mod de acţiune de tip reflex, automat.

Va fi ceva de genul „Am aruncat 12 de pietre în pivniţă şi vreau să fac curat pentru a putea pune 12 de statui în ea” (cifra este aleasă aleatoriu – azi este ziua de 12, şi este, culmea, ora 12). Ori procedez la a scoate pietrele una câte una (un efort mult mai mare decât cel de a le arunca acolo, pur şi simplu) şi găsesc eu undeva nişte statui să le duc acolo (aruncarea nu mai este posibilă deoarece ar deteriora statuile), ori voi sculpta eu, una câte una pietrele şi apoi le voi duce acolo (cu grijă ceva mai mare deoarece, de data aceasta eu am muncit şi, bineînţeles, ca şi în cazul statuilor „externe”, aruncarea le va deteriora) şi, astfel, voi finaliza reprogramarea mea”. Deci, iată cât efort este necesar comparativ cu simpla percepţie?!?

Deci, mai întâi este necesar să identificăm teama sau frica sau orice altă denumire vom utiliza pentru a descrie un nivel particular de intensitate cum ar fi temător, îngrijorat, speriat, nervos, nesigur, etc. Apoi vom identifica cauza sentimentului reprezentată de ce se poate întâmpla rău nouă sau celor de care ne pasă. Şi, în final, vom evalua situaţia/ situaţiile în sensul de a determina dacă există real acel pericol.

Dependent de situaţiile individuale, pericolul poate fi nimic altceva decât teamă. Pentru a ne da seama de aceasta putem face un fel de evaluare pe o „scală valorică” în care punctul minim va fi reprezentat de „teama de a arăta stupid” şi punctul maxim va fi reprezentat de „teama de rănire de moarte” (punctele intermediare la puteţi completa după voie, dar, sincer, bineînţeles – sunt excluse prostiile de genul „mai bine mor decât să stau 2 ore fără internet”, aici vorbim despre lumea reală şi nu despre dependenţele şi dorinţele noastre ireale, inutile). În baza acestei scale valorice a fricii vă puteţi da seama imediat ce pericol vă stă în cale şi dacă este momentul trecerii la acţiune. La fel, puteţi câştiga timp pentru a vă pregăti pentru o eventuală situaţie, de a acumula informaţiile şi resursele necesare (inclusiv de a apela la ajutoare).

Apoi, nu uitaţi de sintagma „luptă sau fugi”! Deseori este necesar, real, corect, de a recunoaşte că este cazul „să fugi”! Deci, poţi evita problemele „fugind”, stând departe de situaţiile, persoanele etc ce nasc frica/ teama (şi nu de a le înlocui cu dependenţe cum ar fi alcoolul sau altele). Da, există şi situaţii fără ieşire. Dar acest status de „fără ieşire” solicită numai şi numai acţiune („fără ieşire” exclude „fuga”). Un exemplu „puternic” în acest caz este finalul vieţii, fie după 100 de ani, fie din cauza unei boli „finale” ce atrage un „sfârşit prematur”. În aceste cazuri, culmea, este nevoie numai şi numai de acţiune. Sfârşitul după 100 de ani cere împăcarea, rezolvarea ultimelor „datorii”, deci, acţiune. „Sfârşitul prematur” din cauza unei boli este tratat ca fiind cu totul altceva în noua medicină (şi veţi vedea, dar nu acum) şi este un înţeles eronat în mai mult de 90% din cazuri (în peste 90% din cazuri se poate face ceva pentru a îndepărta sau anula atributul „prematur”)… Deci, iar acţiune…

Amintiţi-vă mereu de „Grijile sau fricile mele au bază în realitate?”. Când identificaţi sursa, primul gest este cel de mulţumire, de recunoştinţă. Astfel provocarea vieţii capătă un aspect mai realistic. Abia apoi se poate trece mai departe, la acţiune, pregătindu-ne, evitând sau făcând ce se poate face mai bine (ceea ce voi face şi eu – gata pentru azi – mâine trecem la frustrare ş.a.)…

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru