Limbajul subconștientului (10)

Să mergem mai departe pe ideile de ieri, încercând să vedem, mai întâi, cum putem abate sentimentele şi emoţiile noastre (pentru ca, abia după acest „efort”, să trecem cu adevărat la treabă). Suplimentar, abaterea sentimentelor este o intervenţie „de urgenţă” necesară pentru a câştiga timp pentru altceva. Dar, până şi până la urmă se va ajunge la necesitatea de a rezolva sursa „de emisie” (nevoie, necesitate, dorinţă) sentimentelor, în cazul în care dorim liniştea, pacea, etc. adevărate.

Voi continua „exemplul” legat de maşina trupului nostru (cel iniţiat în postarea de ieri). Deci, o lipsă atrage apariţia unui semnal şi cerinţa de a acţiona în sensul indicat de semnalul respectiv. De exemplu, dacă se aprinde becul de combustibil, va fi nevoie să alimentăm (ceea ce face orice şofer care nu doreşte să facă „pana prostului”). La fel se va proceda şi în cazul emoţiilor/ sentimentelor care ne semnalează apoi ne „ordonă” să facem ceva. Dar, de cele mai multe ori, reacţia noastră nu poate aduce rezolvarea imediată şi, de aceea, va apare posibilitatea sau dorinţa de a face ceva care, cel puţin momentan, ne va face să ne simţim mai bine, chiar dacă nu este în directă relaţie cu nevoia care a generat semnalul perceput iniţial.

Pentru a înţelege mai bine, să ne imaginăm următoarea situaţie. Becul de combustibil se aprinde şi, astfel, ştim imediat că ceva nu este în regulă, că trebuie să alimentăm. În acest caz, sentimentul neplăcut este îngrijorarea. Semnalul becului indicator al nivelului de combustibil nu este ceva rău. Este doar un semnal care ne spune că trebuie să alimentă, atât doar. Dar, dacă nu avem habar ce însemnă acest bec, acest semnal? Vom experimenta stresul ce se naşte la percepţia luminii indicatoare, chiar fără a avea habar despre ce reprezintă.

Aprinderea unui bec la bord este, în mod cert, ceva. Putem să ignorăm acest semnal dând drumul la radio (de exemplu) sau voi opri pentru a lua o pauză (chiar şi pentru a întreba ce este cu acea lumină de bord), sau a mânca o îngheţată. Şi, destul de sigur, ne vom simţi mai bine. Dar, vom reuşi să facem ceva în direcţia indicată de semnal?!? Cu siguranţă, Nu! Am făcut în aşa fel încât ne simţim mai bine datorită altei activităţi, distrăgându-mă temporar de la problema reală, semnalizată. Atât doar. Dar, când voi termina minunata îngheţată, voi ajunge iar la becul ce străluceşte pe bord.

Aceasta ar fi problema distragerilor şi oricăror altor tipuri de „distracţie”. Ei sunt utili doar pentru a câştiga timp pentru a aborda problema principală. Atât doar… Chiar dacă ne simţim mai bine, dacă diminuăm momentan nivelul de stres. Şi, dacă altă dată vom „lega” de indicatorul de bord consumul de îngheţată, nu va dura mult până ce vom deveni emoţional dependenţi de îngheţată, de fiecare dată când bordul va semnaliza lipsa de combustibil. Poate că acest lucru nu sună atât de rău dar, gândiţi-vă la tot felul de dependenţe ce se pot naşte de-a lungul vieţii şi care, în loc să ne semnalizeze rezolvarea reală a problemelor ne vor abate de la drumul normal spre chioşcul sau cofetăria cu îngheţată!

Aşa se naşte dependenţa emoţională. Ea este un tipar comportamental de distragere ce se manifestă pentru a diminua experienţa emoţională dureroasă, în detrimentul rezolvării cerinţei, nevoii sau dorinţei pentru care s-a născut. Şi, astfel de dependenţe sunt mai numeroase decât v-aţi putea imagina, fiind legate de anumite substanţe (mâncare, tutun, alcool, etc), de anumite comportamente/ obiceiuri (vizionarea de programe TV, cumpărături, hobby-uri, pornografie, etc) şi altele.

Dar, orice tip de astfel de dependenţă nu este ceva bun pentru Dumneavoastră, pentru cei din jurul Dumneavoastră, pentru societate şi, de ce nu, pentru omenire.

Să revenim la exemplul nostru! Dar, ce ar fi dacă sub indicatorul de combustibil ar exista posibilitatea identificării nevoii, semnalului ce este prezent acolo, prin simpla inscripţie „Combustibil” (de exemplu). Imediat ce semnalul îşi va face prezenţa ne va determina (pe cei mai mulţi dintre noi) să realizăm unele condiţionări pentru a putea ajunge la următoarea staţie de alimentare. Iată, care ar fi beneficiul posibilităţii de a identifica nevoia ce este semnalizată de emoţie/ sentiment. De ce am plasat paranteza „pe cei mai mulţi dintre noi”?!?

Evident, deoarece mulţi dintre noi vor prefera să aloce timp distracţiilor. Drumul până la alimentare cere de multe ori investiţii de timp, în special, dar şi de alte resurse. Totul depinde de fiecare dintre noi. Dar, cu cât vom ignora mai mult semnalul, cu atât ne apropriem de momentul în care maşina se va opri şi va deveni inutilă sau ne va determina să ajungem cu canistra la staţia de alimentare. Deci, ca un fel de concluzie, procedând la a avea acţiuni pentru a satisface o nevoie nu numai că se elimină cauza unei probleme dar se şi evită toate efectele colaterale de distragere şi se asigură buna funcţionare a ansamblului.

Să analizăm una din principalele dependenţe ce se nasc din lipsa de acţiune şi, implicit, dezinteresul faţă de semnalele transmise şi procedarea la distragere, la naşterea de dependenţe: dependenţa emoţională de mâncare. Aceasta constă în distragerea de la sentimentele neplăcute prin plăcerea produsă de actul de a mânca. Ea contribuie semnificativ la obezitate cu toate riscurile sale de sănătate „atrase” (fără să uităm de problemele ce se vor naşte din lipsa de eliminare a problemei efective, a celei care a declanşat stimulii emoţionali/ sentimentali care ne-au determinat să „fugim” şi să naştem respectiva dependenţă). Ea intervine atunci când o persoană mănâncă sub forma unui răspuns la sentimentele de plictiseală, frică, frustrare sau depresie, mai intens decât ca răspuns la adevărata foame şi nevoile născute de aceasta.

Persoanele care au probleme cu controlul greutăţii lor mănâncă aproape întotdeauna înainte de apariţia experienţei de foame, a nevoii de a mânca ce se naşte din necesitatea organică. De fapt, ei nu prea mai ajung să aibă sentimentul real de foame, uitând de sentimentul real deoarece ei nu mai fac diferenţa între foamea fizică şi foamea emoţională. Dar, să trecem şi la exemple „palpabile”, prezentând unele sugestii care să ajute la realizarea diferenţei!

În primul rând, foamea fizică nu este pretenţioasă. Ei nu îi pasă de mesele echilibrate sau de cele de fast food, ele satisfăcând în mod egal foamea fizică. Foamea fizică adevărată este un disconfort psihic care dispare rapid după ingerarea unei cantităţi suficiente de alimente (este vorba despre senzaţia de saţietate dată de stomacul plin, sau plin „de ajuns”). Această senzaţie se va opri aproape imediat, dar pentru scurt timp, şi la simpla ingerare a unei cantităţi de apă. Deci, senzaţia de foame ajunge, la un moment dat, la o anumită cantitate de alimente şi lichide să se „stingă”.

Dar foamea emoţională nu „reacţionează” aşa. Ai tot ronţăi ceva, ai tot schimba alimentele, câte un pic din fiecare, deseori constatându-se preferinţe alimentare „inconştiente” pentru fiecare fel de emoţie/ sentiment în parte (alimentele dulci sunt caracteristice problemelor cu persoanele apropiate, fructele ţin de prestaţiile fizice în „dezacord” cu pretenţiile, ciocolata este asociată problemelor de „dragoste” sau sentimente similare, etc, nu pot da mai multe exemple deoarece acestea sunt deosebit de specifice fiecărui individ în parte). Dar rezultatul este cu totul altul, fiind vorba doar despre un fel de tipar al interpretării greşite a emoţiilor/ sentimentelor. Să mergem mai departe!

În al doilea rând, foarte mulţi oameni sunt surprinşi de faptul că foamea fizică naşte senzaţii directe într-o anumită zonă a organismului. Cei mai mulţi „clienţi” ai curelor de slăbire indică senzaţiile de foame a fi plasate undeva în partea de jos a abdomenului, în jurul buricului. Ei sunt cu adevărat surprinşi să afle locaţia reală a senzaţiei fizice de foame ca fiind localizată la nivelul stomacului şi nu la nivelul intestinului subţire sau în partea inferioară a abdomenului (în dreptul burţii propriu-zise). Această localizare a senzaţiei de foame localizată la nivelul burţii nu este altceva decât o foame emoţională. Deci, simpla diferenţă de plasament ne poate face să ne întrebăm „Îmi este foame?” sau „Cum mă simt cu adevărat? Sunt obosit, plictisit, singur sau frustrat (ori alt sentiment)?” Astfel putem ajunge să identificăm sentimentul şi să acţionăm într-un mod satisfăcător.

Toate cele prezentate mai sus se constituie într-un fel de motivaţie prost translată prin asocierea cu alt tip de sentimente de plăcere, plenitudine, ş.a.

Şi totul este atât de simplu. Specialiştii au identificat doar trei tipuri distincte de sentimente, denumite sentimente primare, legate de percepţiile de disconfort, ele devenind din ce în ce mai puternice pe măsură ce nevoile care le semnalizează nu sunt satisfăcute. Repet, ele sunt similare cu luminile de la bordul unei maşini (cum am prezentat anterior), semnalizând o anumită cerinţă.

De exemplu, singurătatea este unul din cele mai importante sentimente de sens „negativ”, un sentiment „dureros” asociat cu nesatisfacerea nevoii umane de companie şi asociere. Dacă acest sentiment nu este eliminat, singurătatea devine din ce în ce mai acută. Atenţie, nu este vorba numai despre singurătatea la propriu. Ne putem simţi singuri chiar şi în compania altor persoane care ne ignoră sau cu care nu ne identificăm (de exemplu). O altă caracteristică a singurătăţii este cea legată de o cerinţă greu de imaginat de a găsi elemente de compensare. Dar, bineînţeles că nu vor funcţiona deoarece aceste elemente de compensare nu împlinesc nevoia decât, cel mult, pe termen scurt şi nasc dependenţele (de care aminteam mai sus).

Un prim pas în înţelegerea inutilităţii elementelor de compensare (de fapt, de identificare a dependenţelor) este de a ne pute întrebări de genul: „Cât de mult trebuie să mănânc până ce am sentimentul de prietenie împlinit?” sau „Cât de mult trebuie să beau pentru a nu mă mai simţi singur?” sau „Cât de mult trebuie să muncesc până ce simt că am un prieten?” sau „Câte cumpărături trebuie să fac pentru a avea pe cineva lângă mine?” sau „Cât de mult trebuie să mă uit la TV (sau să merg la cinema, teatru etc) pentru a nu mai simţi singurătatea?” sau „Cât timp trebuie să mai dau vina pe alţii până ce îi voi simţi prieteni?”. Bineînţeles că acestea sunt doar exemple dar este imposibil să nu sesizaţi inutilitatea lor, lipsa lor de sens, de logică.

Asta deoarece aceste întrebări ne relevă asocieri ilogice între nevoi/ cerinţe şi elementele de distragere.

Din păcate, foarte mulţi oameni sunt prinşi într-o adevărată capcană (o mişcare circulară, de revenire permanentă la nevoia care generează sentimentul prin tocmai nerezolvarea cauzei care îl produce) a elementelor de distragere, neavând altă şansă decât să se simtă rău. Ca totul să fie şi mai rău, va interveni foarte repede frustrarea. Elementul de distragere nerezolvând cerinţa ce duce la apariţia sentimentului va atrage o revenire a acestuia, de multe ori mai accentuată, motiv pentru care frustrarea (născută din imposibilitatea „alungării” sentimentului) nu mai are nici o piedică în a se manifesta. Astfel, frustrarea este un nou sentiment perceput a fi negativ, care se adaugă sentimentului iniţial de singurătate (conform exemplului dat, dar ea se asociază oricărui sentiment cu acelaşi sens, negativ, amplificându-l). Nu vei fi niciodată frustrat până ce nu experimentezi un sentiment primar.

În concluzie, dacă nu vei avea succes în a satisface o nevoie, cerinţă sau dorinţă asociată cu un sentiment primar, vei constata creşterea amplitudinii durerii prin sumarea cu sentimentul secundar de frustrare. Deci, iniţial se simţi singur (repet, chiar dacă te afli în numeroase relaţii dar sentimentul de singurătate există – ceva asemenea prezenţei tale pe un stadion în tribunele echipei adverse). După o perioadă de încercări nereuşite de a satisface nevoia de relaţie, de prietenie, vei trece la pasul următor când te vei simţi singur şi frustrat. Sper că aţi înţeles ideea!

Aşadar, frustrarea poate fi resimţită numai în conjuncţie cu alte sentimente (exceptând sentimentele de tip terţiar cum ar fi depresia – de care vom vorbi în postările viitoare). Exemple de astfel de conjuncţii sunt: singur şi frustrat, trist şi frustrat, furios şi frustrat, plictisit şi frustrat, îngrijorat şi frustrat… Ca un fel de veste bună, s-a dovedit că eforturile de a satisface sentimentele primare vor elimina automat şi frustrarea dar, în caz de nereuşită, sentimentul de frustrare va creşte continuu chiar dacă sentimentul primar rămâne la acelaşi nivel. Practic, frustrarea este sentimentul ce alimentează creşterea continuă a durerii percepute până ce este „atinsă” depresia.

Deci, foarte important de reţinut, trebuie acţionat direct asupra cauzei. Apoi, după rezolvarea ei, dacă aceasta revine nu va fi mai puternică decât anterior deoarece acum ştim cum să răspundem la ea şi nu vom mai face greşeala de a recurge la elemente de distragere.

Dar, ajunge pentru azi! Abordăm mâine depresia şi ce urmează…

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru