Limbajul subconștientului (7)

Înainte de a începe postarea de azi este necesar să vă reamintesc diferenţele „de pondere” ale „părţilor” minţii noastre: inconştient, subconştient şi conştient. Mintea conştientă este cel mai neînsemnat ca pondere faţă de celelalte două „nivele”. El „conţine” doar momentul nostru de concentrare la un anumit moment dat. După cum afirmam (conform cercetărilor moderne) mintea conştientă poate „ţine” doar şapte plus/ minus două repere (piese de informaţie, sau altă formulare) odată. Ea este bună la a analiza aceste câteva repere şi poate fi destul de logică cu suficient antrenament şi informaţii „de fundal”. Şi noi denumim asta ca fiind raţional.

În contrast, subconştientul este o imensă bază de date de informaţii, conţinând absolut toate experienţele noastre, dar, totodată şi toată suma credinţelor, programelor şi înţelegerilor noastre, fiind „izvorul” răspunsurilor emoţionale (al apariţiei şi manifestării emoţiilor) în directă relaţie cu experienţele noastre „trecute”, credinţe şi aşteptări de viitor. Dar atât despre participarea subconştientului direct la conştient. Cea mai mare parte a „activităţii” acestuia este reprezentată de ceea ce nu ajunge la conştient. Această „parte” păstrează corpul nostru în stare de funcţiune şi răspunde astfel lumii exterioare (chiar şi în mod direct). El reglează funcţionarea autonomă a funcţiilor organismului cum ar fi respiratul, circulaţia sanguină, etc. Dar, această funcţie autonomă este şi acea parte care „transformă” emoţiile în sentimente.

Deci, de reţinut, emoţiile apar în directă relaţie cu conştientul (în interacţiunea conştient-subconştient) şi subconştientul pur, influenţat doar de inconştient (într-o măsură necunoscută decât vag, mai mult intuitiv), creează toate fenomenele asociate sentimentelor. De exemplu, când experimentăm emoţia identificată ca fiind frica, reacţia simpatică eliberează adrenalină (printre altele) în organismul nostru determinând ca noi să simţim toate răspunsurile asociate cu frica, cum ar fi tensiunea musculară, un ritm cardiac crescut dar şi sentimentele proprii nouă „de răspuns” la frică, ceea ce explică de ce noi facem referinţă la emoţiile noastre ca fiind sentimente.

Aşadar, emoţiile rezultă din experienţele noastre şi din „determinismele” şi percepţiile care le asociem cu aceste experienţe. Aşadar, emoțiile sunt pură motivaţie, reprezentând presiunea psihologică de a proceda la acţiune ce este susţinută de sentimente. Deci, când suprimăm sentimentele, de fapt, suprimăm motivaţia şi păstrăm „presiunea” în interiorul nostru. Dar, suprimăm sentimentele noastre în direcţii departe de ceea ce este plictisitor, jenant, etc, de obicei către ceva ce ne mulţumeşte, ce naşte percepţia de suficienţă cu ceea ce se poate regăsi în trecut.

Dar, gata cu generalităţile! Să intrăm puţin şi în alt fel de detalii! Din punct de vedere al capacităţii de studiu a subconştientului, cea mai clară, eficientă, neperturbată de conştient metodă este hipnoza. Cu ajutorul acesteia s-au realizat mii şi mii de studii care au relevat că, la baza oricărei manifestări umane stă emoţia, sentimentul.

Apoi, următoarea descoperire care se dovedeşte cu caracter de axiomă este cea legată de faptul că toate emoţiile/ sentimentele sunt bune. Atribuirea de „rele”, „dăunătoare” sau altele asemenea nu este altceva decât neînţelegerea emoţiilor/ sentimentelor, plasarea lor în contextul realităţii percepute raţional (de care am amintit de atâtea ori că este atât de raţională încât este tipică, caracteristică, fiecăruia dintre noi - mai concret, fiecare individ are realitatea lui) care este realitatea fiecăruia dintre noi. În antiteză, emoţiile/ sentimentele sunt unice pentru toată omenirea, singura lor posibilă diferenţiere fiind de amplitudine a manifestării.

Controlul, cunoaşterea reală şi exactă a emoţiilor şi sentimentelor s-a dovedit a fi deosebit de benefică în eliminarea temerilor, a fricii, în general în controlul stresului ce apare în viaţa fiecăruia. Ele sunt calea cea mai corectă de cunoaştere a inconştientului şi subconştientului nostru, calea de a elimina, în primul rând conflictele din noi înşine prin simpla înţelegere a ceea ce se comunică între fiecare din aceste componente „subtile” ale eului nostru (cu toate formele lui de manifestare). Deci, şi numai dacă luăm în considerare simpla eliminare a conflictelor şi posibilitatea de a beneficia de o sănătate perfectă tot merită să învăţăm ce este cu emoţiile şi sentimentele noastre (medicina clasică, cu referire chiar şi la o componentă a acesteia reprezentată de psihologie, habar nu are cum să descrie emoţiile şi sentimentele, dar să le mai şi controleze).

Dar, să vedem de ce sunt atât de importante! În primul rând deoarece, cu ajutorul lor, subconştientul ne semnalizează care sunt nevoile noastre ce se cer „rezolvate”. Pentru aceasta au fost create. Apoi, pentru că ele ne ajută să identificăm ce ne motivează. Viaţa fără motivaţie ar avea vreun sens, vreo valoare, excluzând-o pe cea de participaţie numerică?!? Deci, când nu dăm consideraţie/ atenţie emoţiilor şi sentimentelor nu facem altceva decât să nu dăm atenţie nevoilor vitale, existenţiale ale noastre. Suplimentar nu mai avem nici o motivaţie. Şi stresul, boala, depresia are cale liberă să ne transforme exact în ceea ce nu suntem sau nu vrem să fim.

Şi, aici, este locul şi momentul în care medicina, inclusiv psihologia, vine să ne trântească şi mai mult. Ele vin cu descrieri, procedee, tratamente, terapii, medicamente care nu au nici o legătură cu emoţia, cu sentimentul, ba, mai rău, au tendinţa de a anula manifestarea acestora, deci şi capacitatea de a percepe nevoile imediate şi vitale ale noastre şi, implicit anulează motivaţia şi viaţa noastră va deveni dependentă de drogurile/ medicamentele, terapiile etc administrate anulând orice şansă de a mai trăi real. Sadic sau nu, acesta este adevărul: medicii cred cu tărie în binele care îl fac dar ei nu fac altceva decât să ne anuleze ca indivizi şi să ne încadreze forţat în nişte standarde fără a mai ţine cont de individualitatea fiecăruia dintre noi, de motivaţiile fiecăruia dintre noi. Atenţie, nu spun că intervenţia medicală trebuie evitată ci, doar corectată (dar asta este o altă problemă, ce nu interesează acum).

Aşadar, dacă aceste chestii nesemnificative, emoţiile, ne rănesc până la boală, eventual chiar şi moarte, ar fi bine să vedem cum este posibil acest lucru.

Fiecare dintre noi s-a confruntat, la un moment dat, cu o situaţie care l-a determinat să aibă o reacţie mult mai mare decât era necesar (a exagerat). Dintr-o dată, fără un „anunţ preliminar” aţi simţit că totul este prea mult şi a-ţi „explodat” nervos. Asemenea exagerări au tendinţa să se petreacă atunci când ceva ne expune unei experienţe caracterizabile de sentimente neplăcute cum ar fi furie/ mânie sau frică, numai că experienţa care o declanşăm este mult mai mare decât s-ar justifica pentru acea situaţie. De exemplu, timpul trece, trece şi Dumneavoastră mai aveţi mult de terminat la proiectul care îl veţi prezenta mâine la job/ serviciu.

Şi trece, şi trece şi deveniţi conştient că riscaţi să nu terminaţi. Copilul Dumneavoastră se joacă prin jur şi vă tot sâcâie cu întrebări, cu cereri şi alte chestii care abia dacă le auziţi, abia dacă le înţelegi, dând răspunsuri automate, care să vă permită să utilizaţi timpul numai pentru proiectul Dumneavoastră. Apare şi oboseala, posibil şi durerea de cap, problemele de vedere, etc, copilul tot întreabă, cere, a mai apărut şi soţia (sau soţul, nu este nici o problemă cu o considerare unilaterală pe un sex anume) şiii… vine explozia (în majoritatea cazurilor). Glas ridicat sau urlete, cereri agresive de părăsire a încăperii sau altele asemenea (sau mult amplificate) vor „descrie” reacţia Dumneavoastră net superioară în amplitudine faţă de „obişnuitul” Dumneavoastră.

Oricare ar fi motivul se va produce această reacţie exagerată (în majoritatea cazurilor). Ce bine ar fi dacă totul s-ar termina doar cu ton ridicat şi mici regrete ulterioare (în majoritatea cazurilor se „aruncă” tot felul de cuvinte care rănesc şi lasă urme adânci pentru viitor sau mai rău)…

Abia după aceste momente de agresivitate, eventual doar de ieşire din comun, ne vom da seama de „copilăria” noastră sau vom încerca să găsim justificări ale acestei situaţii dând vina pe alţii, sau alte reacţii de „externalizare”, dar, de fapt, ne simţim jenaţi şi confuzi deoarece am răspuns în acest fel. Mai mult, ne vom dori să fim mai calmi în astfel de situaţii dar, fără un efort real mult mai complex decât simpla decizie, de cele mai multe ori emoţiile vor erupe şi vom fi iar în starea de lipsă totală de control. Apoi, nu va dura mult timp până ce se va ajunge la o reputaţie anume legată de temperament neadecvat şi se va realiza că problema se înrăutăţeşte încetul cu încetul, instalându-se frica de orice se poate întâmpla în continuare.

Dar, mai ales în astfel de situaţii, nu este vorba despre nimic altceva decât despre „rezonanţă emoţională”. Ce este aceasta (am mai discutat în postările anterioare dar)… Dacă vă amintiţi este vorba despre două diapazoane din care, unul, este lovit pentru a emite frecvenţa sa audio şi va influenţa pe cel de-al doilea care va începe să emită sunetul lui caracteristic (fără a fi lovit). Cu cât diapazoanele au o frecvenţă proprie mai apropiată, cu atât efectul de rezonanţă va fi mai puternic şi mai rapid. Acest lucru este valabil şi în cazul emoţiilor. Ceea ce se întâmplă nu este un mister ci, pur şi simplu fizică, fiind vorba despre forme similare de manifestare a energiei (materiei).

Sistemul nostru nervos este „făcut” din materie (apă, minerale, proteine, grăsimi, ş.a.m.d.). Când o persoană se află într-un anumit status emoţional, schimbările din psihologia noastră pot fi măsurate fără probleme (schimbările de tensiune musculară, rata bătăilor inimii şi frecvenţa undelor cerebrale, pentru a da un exemplu din multele ce se pot da). Pentru fiecare astfel de parametru există „înregistrări” la nivelul subconştient ce caută să se „regăsească” la nivel de memorie.

Acest mod de „înregistrare” şi manifestare s-a dovedit ştiinţific că există şi la nivelul celorlalte organe, de fapt al întregului organism (există memorie musculară, memorie hepatică, ş.a.m.d.). Şi, totul, se pare că se rezumă la emoţii. Şi, aceste emoţii sunt „apelate” de fiecare dată când se constată cea mai mică modificare ce poate fi asociată unei memorizări anterioare pentru a putea avea un răspuns, pentru a genera o acţiune de răspuns.

Aşadar, memoria şi emoţiile trecutului sunt activate de evenimentele curente care rezonează cu ele (o melodie activează toate amintirile legate de ea). Dacă luăm în considerare faptul că nivelurile mentale (cu referire aici, în special la subconştient) sunt puternic organizate, nu este greu de imaginat că emoţiile au şi ele o structurare bine determinată. Astfel ajungem să răspundem rapid la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, activând memoria şi emoţiile asociate, rezonând la ele.

Pentru exemplul de mai sus, iată de ce subiectul nostru („nervosul”) a rezonat emoţional şi „substratul” său emoţional a fost copleşit şi s-a ajuns la exagerare, la „ieşirea din pepeni”. El a rezonat cu un cumul de emoţii din exterior şi, pe baza amintirilor (memoriilor - poate chiar din copilăria sa) a reacţionat copilăreşte.

Şi, numai din acest exemplu, iată de ce este necesar să cunoaştem tot ce se poate despre emoţii şi, astfel, să avem mai mult control… Dar, despre asta în postările viitoare (chiar ajunge pentru azi)!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru