Limbajul subconștientului (6)

Iată că am ajuns la postarea ce trebuie să finalizeze abordarea "primară" a limbajului subconştientului. Din tot ceea ce am parcurs până acum, primele "percepţii" care apar pot fi "clasificate" ca fiind emoţii, următoarele, mult mai complexe, "compuse" dintr-o sumă de emoţii, sunt sentimentele şi, în final, apar gândurile (care sunt reprezentate şi de vise, necontrolate sau controlate).

Să începem cu emoţiile. O emoţie este motivaţie în formă pură, este mesajul ce pleacă direct din subconştient de a acţiona, în final, la nivelul conştientului. Un prim rol al emoţiilor este de a ne anunţa atunci când necesităţile noastre nu sunt satisfăcute şi de a ne motiva să acţionăm pentru a le satisface. "Formarea" acestora încă nu este bine "descoperită" dar se pare că ele reprezintă o reacţie directă a sistemului nervos autonom (sistemul nervos vegetativ - simpatic şi parasimpatic) la care participă şi formaţiuni nervoase considerate "de nivel superior" dar care acţionează "bazal" în sens selectiv (de selecţie a acestor mesaje) şi în sens de transmitere spre prelucrare (către alte nivele superioare, ce ţin de conştient).

Deci, din anumite puncte de vedere, toate emoţiile au un scop pozitiv, fiind mesajele date de structurile subconştientului (la care putem include fără probleme şi inconştientul, aşa cum l-am definit/ descris în postările anterioare) pentru a ne determina să acţionăm într-un anume sens, cu scopul de a depăşi o anumită situaţie ce "apare" în anumite "tipare" ca fiind neconformă, necesar de a fi corectată. De exemplu: mânia este o emoţie care ne spune că percepem o anumită situaţie sau o acţiune ca fiind incorectă faţă de noi. Această emoţie ne motivează să acţionăm pentru a remedia situaţia şi de a restabili corectitudinea.

Vina este o emoţie care ne spune că percepem o situaţie în care noi nu suntem corecţi faţă de o altă persoană (sau de propria persoană). Ne motivează să acţionăm pentru a restabili corectitudinea, pentru a ne reabilita faţă de acea persoană şi, de cele mai multe ori, "cere o pedeapsă", la un nivel conştient sau subconştient. Dar, la fel de bine, o sumă a acestor două emoţii (sau orice alt fel de grupare de emoţii) poate apare de undeva, de la nivelul sistemului nervos vegetativ, constituindu-se sentimentele ca, de exemplu, în cazul anginei pectorale, care, fără un motiv asociativ conştientului naşte emoţii (şi/ sau sentimente) percepute de conştient fără ca acesta să poată localiza cauza ce se află în subconştient (suma de mânie şi vină ce acţionează un timp deosebit de îndelungat şi atrage problemele organice ce duc la apariţia anginei pectorale - dar, despre aceasta în postările viitoare).

Aşadar, am ajuns la sentimente şi am dedus în mod "primar"care ar putea fi cauza acestora (acţiunea comună a uneia sau a mai multor emoţii). Deci, sentimentele sunt expresia în plan fizic al emoţiilor pe care le trăim, sunt reacţia fizică a corpului (a nu se lua în considerate numai trupul disjuns de creier) ca răspuns la emoţia respectivă generată de subconştient. Continuând cu exemplele de mai sus, mânia cauzează, de exemplu, creşterea pulsului, contractarea musculaturii (sub acţiunea sistemului nervos vegetativ, prin componenta sa simpatică, ce controlează reacţiile de tip "luptă sau fugi"), etc, pregătind corpul pentru o acţiune, pentru o reacţie la nivel conştient.

De ce am subliniat la finalul afirmaţiei precedente "pentru o reacţie la nivel conştient"? Deoarece conştientul nu ia în considerare majoritatea emoţiilor şi, implicit a sentimentelor ce apar din cumulul acestora deoarece nu consideră oportună o reacţie. Da, greu de acceptat dar, deşi avem cu toţii emoţii şi sentimente, suntem atât de puţin conştienţi de acestea deoarece intervine controlul conştientului nostru. Pentru acurateţea informaţiilor nu pot să nu citez din rezultatele cercetătorilor care ne "spun" că, cei mai mulţi oameni îşi trăiesc viaţa fără a conştientiza 80-90% din emoţiile şi, implicit, sentimentele pe care le trăiesc.

Mai mult, este la fel de interesant şi un alt aspect: deşi suntem conştienţi de o mică parte a emoţiilor şi sentimentelor noastre, de cele mai multe ori nu "ascultăm mesajul" pe care îl primim sau îl înţelegem greşit. În acest caz avem de a face cu o modalitate "conştientă" de a lucra cu emoţiile/ sentimentele, aceea de a ne distrage de la aceste emoţii folosind un element care ne captează temporar atenţia, care ne "anesteziază" emoţional, cum ar fi fumatul, mâncatul în exces, munca în exces etc (fără a lua în calcul justificările ce le utilizăm atunci când suntem deja bolnavi şi "eliminăm" percepţiile emoţionale/ sentimentale prin asocierea lor cu ideea de "simptome ale bolii"). Aşadar, reprimăm astfel aceste emoţii/ sentimente în interiorul nostru, interzicându-le interferenţa în conştient, şi, de fiecare dată când simţim "emoţia negativă", folosim elementul de distragere şi generăm prin repetiţie un comportament de cele mai multe ori nociv.

Din postările anterioare nu este greu să vă aduceţi aminte de repetiţia ce poate duce la "rescrierea" subconştientului. În acelaşi sens, vă aduceţi probabil aminte de conceptul condiţionării pavloviene despre care am amintit în postările anterioare, cu "ajutorul" căruia, reuşim să "ne programăm" obiceiuri, în acest caz negative.

Dar, când ne distragem în momentul în care simţim o emoţie neplăcuta (sentimente cu rezultantă neplăcută), procedăm ca şi în cazul medicinii alopate, tratând doar un simptom (sau mai multe), nu şi cauza care generează acea emoţie/ acel sentiment. Iar cauza acelei emoţii (acelui sentiment) este necesitatea pe care o avem nesatisfăcută. De exemplu: tristeţea ne spune că am pierdut ceva sau pe cineva drag şi avem nevoie să recâştigăm ceea ce am pierdut sau sa înlocuim pierderea prin ceva echivalent. Atât timp cât nu acţionăm pentru a răspunde acestei necesităţi, nu există suficientă mâncare sau alcool care să rezolve această cauză/ problemă/ necesitate. Ne vom simţi mai bine mâncând o ciocolată, de exemplu, însă după scurtă vreme vom avea nevoie de încă o ciocolată pentru a "ne automedica" iar ciclul "mă simt trist – mănânc o ciocolată" va continua în detrimentul siluetei (sau în detrimentul sănătăţii).

Însă lucrurile nu se opresc aici. La un moment dat, după ce am căzut în capcana "mă simt trist – mănânc o ciocolată", apare sentimentul secundar al frustrării pentru că ceea ce facem nu ne aduce rezultate decât pe termen scurt. În plus vom avea nevoie de o noua garderobă. Cu cât vom continua să ne distragem mai mult folosind ciocolata, cu atât frustrarea creşte. Mâncăm mai mult şi mai des fără nici un rezultat pozitiv. Însă frustrarea şi kilogramele în plus vor creşte în continuare. Şi, nu uitaţi, asta doar dacă ne limităm la siluetă! dacă luăm în considerare numai problemele "secundare" legate de sănătate, sau pe cele legate de modul de integrare în mediul relaţional, lucrurile se complică fie şi prin simpla atragere de noi emoţii şi sentimente concurente.

Continuând logica pe exemplul anterior, sentimentul secundar al frustrării are şi el un mesaj: ne spune că trebuie să facem altceva pentru că ceea ce am făcut până atunci nu a adus nici un rezultat. Ne anunţă că mergem într-o direcţie greşita şi că ar trebui să facem altceva pentru a ne satisface emoţia pe care o simţim. Apoi, când frustrarea atinge cote maxime, un sentiment terţiar îşi face apariţia: depresia. Depresia, în acest caz, are rolul unei supape de suprapresiune: în acest moment ne salvează de la o situaţie autodistructivă şi suspendă momentan sentimentul pe care îl reprimăm mâncând ciocolată. Nu ne mai simţim deocamdată trişti, ne simţim deprimaţi.

Bineînţeles că sentimentul de tristeţe reapare după o vreme şi ciclul se reia: tristeţe – distragere – frustrare – deprimare. Sentimentul terţiar al depresiei ne spune "renunţă, te răneşti mult prea mult dacă vei continua să faci ceea ce ai făcut până acum". Când eforturile noastre repetate de a rezolva emoţia sunt sortite eşecului, frustrarea devine mai puternică decât speranţa de a ieşi din situaţia respectivă. Începem să simţim că nu are rost să mai încercăm. Ne simţim fără speranţă iar lipsa speranţei duce la lipsă de acţiune, motivaţia dispare şi apare depresia. Astfel depresia poate fi considerată la polul opus speranţei – un mesaj al neputinţei şi al pasivităţii. Speranţa şi depresia se exclud reciproc, nu pot coexista.

Este important să realizăm, când dorim să înţelegem emoţiile/ sentimentele, că avem două posibilităţi, două stări emoţionale: ori suntem într-o stare în care avem o necesitate satisfăcută, stare pe care o percepem plăcută din punct de vedere emoţional, ori suntem într-o stare în care nu avem acea necesitate satisfăcută şi atunci suferim din punct de vedere emoţional.

Deci, ar fi nevoie de o metodă de a înţelege mesajul emoţiilor/ sentimentelor şi de a le folosi în avantajul nostru. Plecând de la sinteza realizată "pe persoane" (pe indivizi) din viaţa Dumneavoastră (plecând, desigur de la propria persoană), după utilizarea fişelor de ancore, vom ajunge acum la delimitarea emoţiilor/ sentimentelor.

Momentan voi proceda la un fel de descriere informativă a acestei etape deoarece, înainte de toate este necesar să ştim exact cum stăm cu limbajul conştientului, cel care realizează translarea a tot ceea ce putem face noi în mod conştient. Aşadar, procesul este extrem de simplu şi are 3 etape: 1. identificarea/numirea emoţiei/ sentimentului (ceea ce aţi făcut "involuntar" atunci când aţi identificat ancorele); 2. identificarea cauzei ce a generat sentimentul (ceea ce aţi făcut la fel de "involuntar" când aţi atribuit persoane ancorelor descoperite); şi 3. găsirea unui răspuns satisfăcător – o acţiune ce satisface necesitatea ce a produs sentimentul respectiv (această ultimă "operaţiune" trebuie, mai întâi, înţeleasă cu adevărat şi mai sunt multe postări până ce vom ajunge acolo). Dar, pentru a satisface unele curiozităţi de moment, vă prezint în continuare o listă a emoţiilor/ sentimentelor şi nevoia corespunzătoare semnalată de sentimentul respectiv:

Plictiseala – nevoia de a ne dezvolta, de a avea provocări pe care să le depăşim;
Furia – nevoia de a avea parte de corectitudine, atât pentru noi cât şi pentru ceilalţi (atenţie, aici este vorba despre sentimentul efectiv, fără descoperirea unei cauze anume, despre emoţia/ sentimentul instinctiv care nu are legătură şi, implicit, rezultă dintr-o activitate conştientă, planificată);
Vinovăţia – nevoia de a fi corect faţă de ceilalţi sau faţa de propria persoană;
Tristeţea – nevoia de a avea lucruri sau relaţii importante, de valoare pentru noi;
Singurătatea – nevoia de a avea relaţii cu semenii noştri;
Nepotrivirea/ Inadecvenţa – nevoia de a ne simţi suficient de buni pentru a realiza ceva anume;
Stresul – nevoia de a avea succes şi control în toate aspectele vieţii noastre;
Teama – nevoia de siguranţă;
Frustrarea – nevoia de a avea satisfacţie în acţiunile noastre;
Depresia – nevoia de a avea speranţă.

Deci, primul pas este reprezentat de identificarea sentimentului. De multe ori este dificil să identificăm un sentiment mai ales datorită faptului că nu suntem obişnuiţi să ne analizăm sentimentele sau am învăţat să le reprimăm. Unii autori spun că, secretul reuşitei este atenţia şi exerciţiul de a "asculta vocea interioară a emoţiei/ sentimentului". Atunci când este dificil să identificăm emoţia/ sentimentul putem trece la pasul 2 – identificarea cauzei – şi astfel vom putea găsi emoţia/ sentimentul corespondent. Dar, din punctul meu de vedere (şi al autorilor la care am achiesat), identificarea ancorelor este un fel de precizare şi identificare, realizată chiar şi în necunoştinţă de cauză a emoţiilor/ sentimentelor care se află în "spatele" cuvintelor şi/ sau percepţiei concrete, identificabile a emoţiilor/ sentimentelor.

Pasul 2, reprezentat de identificarea cauzei, este chiar cel legat de persoanele care au născut emoţiile/ sentimentele identificate sau nu (luând în considerare, în primul rând, persoana proprie, Dumneavoastră). Abia atunci când ştim cu acurateţe cauza ce produce sentimentul vom putea să găsim soluţia, acţiunea necesară pentru a răspunde necesităţii pe care o avem.

Şi, într-un fel de final "nefinal", deoarece viaţa noastră continuă, se manifestă în permanenţă, va urma pasul 3: "găsirea" şi aplicarea unui răspuns satisfăcător. Când satisfacem necesitatea eliminăm în totalitate cauza care generează emoţia/ sentimentul si în acelaşi timp eliminăm şi posibilitatea de recurenţă a sentimentului.

Evident că, până acum, am luat în colimator doar sentimentele care par a avea influenţe negative, cele care au o cerinţă de a fi controlate, eventual eliminate. Să nu uităm nici o clipă că ele provin direct din subconştient, acel ceva al existenţei noastre care nu face diferenţieri între bine şi rău. Pentru el (ca şi pentru noi), totul îşi are rostul său şi orice emoţie/ sentiment sunt bune, sunt benefice, sunt o reacţie directă la ceea ce face conştientul nostru pentru sau contra manifestărilor acestora dar, evident, în ideea de a naşte adaptarea la nişte cerinţe inconştiente sau conştiente.

În final, dar doar cu titlu informativ, voi exemplifica procesul primar, al acestei proceduri, folosind ca sentiment furia (mânia). Când percepem o circumstanţă ca fiind nedreaptă faţă de noi sau faţă de cei apropiaţi ne simţim furioşi. Furia ne motivează să acţionăm pentru a restabili corectitudinea situaţiei respective. Şi, avem două posibilităţi de a acţiona: putem acţiona într-un mod distructiv făcând ceva ce ne-ar pune în pericol pe noi sau pe ceilalţi (violenţă fizică sau verbală sau o alta acţiune ineficientă, în majoritatea cazurilor - deseori va apare vinovăţia ce atrage, în cerc vicios furia, datorită "replasării" nedreptăţii), sau putem acţiona într-un mod creativ găsind si implementând soluţii ce pot rezolva situaţia respectivă într-un mod pozitiv. De fiecare dată când experimentăm sentimentul mâniei, trăim teama ce apare din percepţia că situaţia respectivă ar putea fi periculoasă. Mânia ne dezvăluie astfel temerile pe care le avem într-o anumită circumstanţă. Deoarece acest sentiment apare din percepţiile noastre este extrem de important să realizăm o verificare a realităţii: "Este această situaţie nedreaptă cu adevărat? Sau este percepţia mea incorectă?"

Dacă vom găsi o componentă justificativă în întreaga situaţie, presiunea generată de sentimentul mâniei va fi cu mult redusă. Deci, paşii anteriori se vor completa cu noii paşi reprezentaţi de: 1. verificarea realităţii, 2. dacă situaţia este într-adevăr incorectă, atunci trebuie să acţionăm corespunzător pentru a remedia acest lucru; şi 3. dacă nu putem face nimic pentru a aduce corectitudine în situaţia respectivă, atunci iertarea este soluţia. Apoi, de multe ori nu mai putem face nimic pentru o situaţie care a avut loc în trecut. Totuşi situaţia respectivă ne poate produce suferinţă: "Trăim în lumina acţiunilor noastre reflectate din trecut. Toate lucrurile pe care le-am făcut în trecut, le facem în continuare în prezent, în mintea noastră, datorită subconştientului care a înregistrat totul şi reacţionează la orice acţiune viitoare pe baza "înregistrărilor existente".

În majoritatea tehnicilor ce le voi prezenta de-a lungul timpului, ultima acţiune posibilă (cu toate că este indicat, funcţie de capacitatea Dumneavoastră de a înţelege şi acţiona să fie prima) este iertarea, "devenită" antidotul care ne oferă eliberarea de sentimente nocive, reprimate, înăbuşite în interiorul nostru. Aceste sentimente ne fac în continuare să suferim şi ne fac să realizăm acele acţiuni nocive de a ne distrage (folosind mâncare, substanţe nocive sau acţiuni pe care le regretam ulterior).

Trebuie să mai sublinie ceva. Procesul iertării are la bază consideraţia că: iertarea este pentru cel care iartă, nu pentru cel care a greşit (ofensatorul, "greşitorul"). Dacă decidem să iertam noi vom fi singurii beneficiari ai iertării: ne eliberăm de sentimentele negative, de presiunea emoţională pe care am acumulat-o ca urmare a întâmplării din trecut. Realizăm că, atât timp cât nu iertăm, persoana care ne-a rănit va continua să ne rănească ("… lucrurile pe care le-am făcut în trecut le facem în continuare în mintea noastră"). A ierta nu înseamnă a uita evenimentele care s-au întâmplat (mai ales la nivel subconştient), nu înseamnă a găsi o scuză persoanei care ne-a rănit (fie că acea persoană suntem noi înşine). Inteligenţa presupune să învăţăm din greşelile făcute. A uita acea experienţă duce la ignoranţă. Şi raţionamentul poate continua...

Deci, concluzionând, primul pas în această încercare a mea de a prezenta ceea ce va urma este de a găsi şi aplica un răspuns satisfăcător, adaptativ, etc (bineînţeles după ce am făcut efortul de a identifica mai întâi ancore, apoi de a le "poziţiona pe persoane"). Şi, acest lucru este urmat/ descris de 1. verificarea realităţii, 2. dacă situaţia este într-adevăr incorectă, atunci trebuie să acţionăm corespunzător pentru a remedia acest lucru; şi 3. dacă nu putem face nimic pentru a aduce corectitudine în situaţia respectivă, atunci iertarea este soluţia.

Deci, pentru moment, verificarea realităţii este ceea ce urmează. Dar, pentru aceasta, est nevoie, mai întâi, să cunoaştem limbajul conştientului (despre care voi începe să postez când va fi vremea - cu voia Domnului Dumnezeului nostru - mă simt zdrobit de oboseală de câteva zile încoace). De mâine voi trece la a nuanţa concret tot ce pot despre limbajul inconştientului... Mulţumiri pentru înţelegere!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru