Ancorele și controlul lor (3)

         Să mergem mai departe, de data aceasta cu un exemplu mai plăcut faţă de cel din postarea de ieri!

Nu mai revin să descriu ce înseamnă VAKOG (veţi găsi detalii în postarea de ieri). Vom "analiza" acum cazul unui îndrăgostit (unei îndrăgostite). Comparativ cu ancorele din exemplu dureros din postarea de ieri, pe lângă "curăţenia" stării de îndrăgostit "intervin" ancore din cele mai dureroase cu putinţă... Paradoxal... De ce?!?

Chestia aceasta cu îndrăgostitul (a nu se confunda cu dragostea, cu iubirea) se bazează pe ancore din cele mai subtile, mai greu de controlat, identificat, etc. Aceste ancore se formează în directă relaţie cu un ceva atât de subconştient încât ţine, cu siguranţă de inconştient (într-un limbaj mai esoteric, de suflet). Plecând de la acest nivel, al inconştientului, nemodelat şi "greu modelabil" de noi în vreun fel anume, ajungem la a avea percepţiile ciudate de simpatie (sau antipatie) imediată faţă de o persoană, de la cele mai fragede vârste (odată cu avansul în vârstă intervin şi celelalte ancore şi predominanţa inconştientului trece acolo unde ştim cu toţi că se află, la nivelul subconştientului). Din acest punct de vedere, al inconştientului, mă voi opri precaut (ca de fiecare dată) la acest nivel.

Lumea medicală (cu referire în special la psihologi) construieşte în jurul manifestărilor primare a afecţiunii, a ceva legat de dragoste şi "îndrăgosteală" o întreagă suită de abordări. Cea mai simplă, mai evidentă, este că idealul de partener este cel mai adesea, cel asemenea chipului mamei sau al tatălui (fiecare cu aderenţa sa) dar, şi de comportamentul acestuia (din postarea de ieri sper că aţi reţinut că ancorele puternice sunt consolidate de "conlucrarea", suprapunerea, acţiunea deductibil corelată, etc - nu vreau să mai intru în detalii). Deci, la ideea de chip, trebuie adăugată vocea, mirosul, mângâierile, gustul asociat imediat cu prezenţa acelei persoane. Totul formează un întreg heterogen pe care îl vom numi ancoră (logic, sunt mai multe dar, pentru simplificare, ne vom referi la una singură).

Din acest punct "maternal" sau "paternal", percepţiile viitoare, tangenţele cu copiii şi persoanele din jur, încep să ne modele încetul cu încetul prezenţa ideală, cea de care ne vom îndrăgosti mai târziu. La chipul ideal încep să se adauge, să "blureze", tot felul de componente VAKOG şi, bineînţeles de interpretare psihologică astfel încât, la un moment dat, funcţie de alte ancore, instincte, etc se va produce "explozia". La început timid, cu sentimente uşor de asimilat cu imitaţia, apoi din ce în ce mai pregnant manifeste ca un fel de cerinţă internă, imposibil de oprit (la ancore se vor adăuga dorinţele, ambiţiile, hormonii, etc) întărind efectul de manifestare al ancorelor, "complicându-le". Şi, consumul intern, suprasolicitarea psihică subconştientă devin atât de pregnante încât ajungi să renunţi la tot ceea ce te reprezenta anterior (sau, bineînţeles, să exacerbezi până la insuportabil).

Şi a venit momentul să fim pentru prima dată îndrăgostiţi. Pentru un observator neutru cu o oarecare pregătire reală, a venit momentul dezlănţuirii manifestărilor ancorelor existente. Ca totul să pară şi mai complicat, dragostea nu pune stăpânire doar pe mintea noastră, ci şi pe corpul nostru. Atunci când suntem îndrăgostiţi ritmul cardiac o ia razna, simţim că avem un “nod în stomac”, iar starea de spirit se schimbă de la o secundă la alta. Deci, noi ancore... Acum, un nou studiu vine să demonstreze că toate aceste simptome sunt determinate de psihic, cu manifestările palpabile ale acestuia la nivel cerebral.

Studiile realizate de oamenii de ştiinţă au utilizat, în ultima vreme, în special imagistica RMN pentru a monitoriza activitatea cerebrală a femeilor şi bărbaţilor care s-au declarat "profund îndrăgostiţi". Toţi participanţii erau implicaţi în relaţii a căror durată varia de la o lună la aproape doi ani, fiind luaţi în calcul şi cei care nu împărtăşeau dragostea şi erau, pur şi simplu, îndrăgostiţi de o persoană. Atunci când participanţilor le-au fost arătate poze cu persoana iubită, s-a observat că la nivel cerebral s-au înregistrat răspunsuri emoţionale într-o zonă implicată în motivare şi recompensare. Specialiştii au explicat că iubirea intensă şi pasională foloseşte acelaşi sistem de la nivelul creierului care se activează în cazul dependenţei de droguri.

Ori, de-a lungul timpului, toate ancorele noastre s-au "concentrat" tocmai pe această zonă, a motivării şi recompensării, fiind unicul "indiciu" de funcţionalitate care îl cunosc ancorele, deci, implicit subconştientul care gestionează aceste ancore. După cum spuneam, subconştientul nu ştie ce este bine sau ce este rău. Confirmarea alegerilor "de răspuns" al acestuia este dată tocmai de "traducătorul" cerebral prezent în această zonă a motivării şi recompensării (inclusiv în cazul a ceea ce poate fi denumit răspuns negativ, ceva rău), această traducere fiind un element esenţial pentru supravieţuire, ajutându-ne să ne dăm seama când ceva este bine sau ceva este rău. Deci, putem spune că, ancorele se ancorează şi mai puternic în această zonă care traduce subconştientului care este efectul reacţiilor sale. Să mergem mai departe!

De-a lungul timpului, experţii au declarat că iubirea pasională este una dintre cele mai intense emoţii pe care le poate încerca un om. Da, aşa este... Durerile, oricât de mari ar fi, vor naşte emoţii de condiţionare, de multe noi reflexe. Creierul uman este programat să aleagă un partener (de viaţă, de afaceri, de joacă, etc), motiv pentru care unii dintre noi suntem gata să facem gesturi nebuneşti pentru a primi atenţia şi afecţiunea persoanei alese, în cazul îndrăgostitului, motiv pentru care unii dintre noi se lasă călcaţi în picioare, de prea multe ori la propriu, de către prietenii lor, de către cei pe care adulează... Şi exemplele pot continua.

După ce au aflat cum reacţionează creierul sub influenţa iubirii, oamenii de ştiinţă s-au întrebat dacă dragostea şi reacţia produsă de aceasta durează în timp. Pentru a afla acest lucru, specialiştii au efectuat un alt studiu, pe subiecţi căsătoriţi, căsniciile având o durată medie de 21 de ani. Astfel s-a constat că şi în cazul acestor persoane se produc schimbări la nivelul creierului atunci când privesc imagini cu persoana iubită. Diferenţa este că dragostea pe termen lung produce activitate la nivelul părţilor din creier asociate cu ataşamentul şi recompensa. Concluzia a fost rapidă, pentru majoritatea oamenilor, relaţiile lungi produc o scădere treptată a iubirii pasionale, dar o creştere a capacităţii lor de a rămâne alături de persoana iubită.

Cu alte cuvinte, atât timp cât dragostea există, oamenii se obişnuiesc cu relaţia, iar frica de a fi părăsiţi dispare. În acest context, majoritatea oamenilor nu se mai concentrează asupra metodelor de a menţine interesul partenerului. În plus, s-a determinat faptul că îndrăgostitul, dominat de o dragoste pasională, ajunge rapid datorită intensităţii sentimentelor să obosească, la propriu, pe lângă un efect protectiv al organismului de adaptare la intensitatea stimulilor, manifestat printr-o obişnuinţă cu nivelul curent al acestora. Astfel, individul începe să perceapă că stimuli de aceeaşi intensitate cu cei anteriori îi produc mai puţină recompensă, mai puţină excitare, mai puţină motivare, efect care devine pregnant cu trecerea în timp. Deci, efectul este inevitabil, dispariţia dragostei pasionale, "plecarea" îndrăgostitului şi "sosirea" ataşamentului (fuga celui ce nu poate fi partener sau sosirea adevăratului partener).

În această perioadă de trecere, ancorele ajung să fie definitorii pentru posibila "continuitate a relaţiei existente". Dacă ancorele sunt dominant "pasionale", privarea unuia dintre parteneri de manifestarea acestora va atrage un efort de rezistenţă prin solicitarea de la celălalt partener a susţinerii ancorelor "lipsă". Când spun lipsă mă refer la echilibrul motivare-recompensă ce apare în dragostea pasională, la îndrăgostit şi cel ataşament-recompensă ce apare la partener. Un exemplu în acest sens al fi cel al soţiei sau soţului care nu mai participă la "prezenţa sexuală" (curtare, cochetărie, etc) cu efect motivator (îngrijirea aspectului, purtarea de lenjerie intimă, jocuri erotice, etc) cu efect, aţi ghicit, motivator şi, astfel apare primul dezechilibru.

Dacă acest dezechilibru nu este "remediat" periodic, sentimentul de continuitate, de normalitate al jocului sexual va atrage rapid "căderea" acestor activităţi din motivaţie în ataşament. Nu pare o prea mare problemă dar, în realitate este cu totul altfel datorită, aţi ghicit iar, ancorelor. Ataşamentul este un fel de reflex, un acel ceva normal, care nu solicită stimulii dar care este supus adaptării permanente a organismului. Astfel că, într-un timp mai lung sau mai scurt,  activităţile sexuale desfăşurate sub "imperiul" ataşamentului ajung să diminueze experienţa sexuală până la, pur şi simplu, prezenţă sexuală. Şi atât. Ori, cu aşa ceva, nu se mai poate vorbi de viaţă sexuală ci doar de acuplare, chiar totală, cel puţin în punctul de vedere al unui partener. Dar, ce facem cu ancorele?!? Ele vor fi cele care vor sta la baza altor motivaţii, deoarece s-au născut asociate cu motivaţia, cu valorile pasiunii, mult superioară ca "arderi" ataşamentului.

Aşa apare adulterul, aşa apar "specificităţile" de exprimare ale activităţilor sexuale cu efect exprimat negativ mai ales prin perversiuni, prin acte agresive, ş.a. Acesta este motivul ce va depăşi uşor orice ataşament, orice morală, etică, existenţă şi cerinţe ale copiilor... Ancorele legate de sexualitate, de posesivitate, de obedienţă, etc. ce s-au dezvoltat în perioada pasională, caracteristică descărcărilor şi manifestărilor de sentimente din aceste perioade, de "îndrăgosteală" vor fi cele ce vor ghida in umbră toate înfrângerile sau victoriile ce vor urma. De exemplu, comportamentul "de luptătoare" al unei şefe poate determina apariţia declanşarea unor ancore puternic "fixate" în diverse perioade de "efort" sentimental şi astfel să apară o obedienţă ieşită din comun, care poate merge, în condiţii prielnice, până la obedienţa sexuală... Şi, ajunge cu toate aceste exemple!

Atenţie, cred că este bine să subliniez acest lucru. Să nu se înţeleagă din toată argumentaţia de mai sus că sunt preponderent freudian! Pot da multe alte exemple care nu au nimic cu sexualitatea. Şi, după cu am prezentat în postările anterioare, Adler şi Jung au jalonat multe alte determinisme ce stau la baza descărcărilor masive de sentimente ce pot fi asociate uşor cu ceva pentru a deveni ancore sau, pur şi simplu, să declanşeze manifestarea unor ancore deja existente...

Şi, cu toate cele prezentate în postul de ieri şi cel de azi cred că am făcut pe toată lumea să înţeleagă efectul ancorelor şi, mai ales de ce este necesară identificarea şi "prelucrarea" lor, acolo unde este cazul. Deci, mâine, vom continua cu identificarea şi prelucrarea acestora.

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru