Ancorele și controlul lor (2)

         În finalul postării anterioare am descris cum se procedează la întocmirea unor fişe cu ancore. Toţi cei dintre noi care vor proceda la realizarea acestor fişe vor "sesiza" că au de a face cu un adevărat efort de introspecţie dar şi cu un efort real ce se va întinde, cu siguranţă, pe parcursul multor zile (săptămâni) sau mai mult, funcţie de "dedicarea" acestora. Problema principală ce va apare aici este, totuşi, timpul. Din experienţă vă spun că, timpul pe care se întinde acest efort este principala problemă.

Unii nu dispun de acest timp datorită vieţii lor "pline", agitate, sufocate de cerinţele de derulare ale vieţii, alţii nu dispun de acest timp datorită unei boli, afecţiuni, etc ce le solicită un răspuns rapid, ce nu dă loc de întârzieri, alţii nu "dispun" de acest timp deoarece nu au capacitatea, înţelegerea, credinţa, răbdarea etc de a se implica cu adevărat şi uită sau părăsesc ideea de a realiza aceste fişe. Fiecare cu felul lor de a fi dar, mai ales, fiecare cu ancorele lor.

Şi, apare acum următoarea problemă. Aceste fişe sunt doar începutul. Da, aţi citit bine: Începutul. Din punctul de vedere al celor care au trecut de acest pas, el a fost cel  mai uşor. Toţi cei care abia au ajuns să finalizeze acest pas se vor confrunta cu "posibilitatea" de a renunţa uitând că abia au făcut cunoştinţă cu ei, chiar dacă au identificat nişte ancore. Este momentul în care poate uita că orice analiză efectuată de un medic, de un psiholog, de orice specialist, solicită un efort de introducere, de cunoaştere a problemei. Şi, de ce nu, se uită de faptul că abia acum s-a realizat acel ceva care relevă cunoştinţe adevărate despre propriile persoane, cunoştinţe ce pot fi mai neplăcute sau, măcar, neimaginate decât vă puteţi imagina.

Dar, să considerăm că aţi trecut de acest pas, că aveţi la dispoziţie fişele "de ancore" realizate de Dumneavoastră. Acum a venit momentul să realizăm un fel de sinteză. Iată în ce constă aceasta...

După cum spuneam, descriam, etc, toate problemele vieţii noastre se nasc din conflictele cu noi înşine şi/ sau din conflictele cu mediul, cu cei din jurul nostru. Acum, având la dispoziţie fişele cu ancore, privind mai atent, vom putea sesiza că ele pot fi concentrate pe persoane. Acest efort este denumit în literatura de specialitate, efort de stivuire (atenţie, nu are nici o legătură cu tehnica stivuirii ancorelor ce este întâlnită în NLP - Programarea Neuro Lingvistică/ Neuro Lingvistic Programming şi SNLP - NLP-ul Spiritual, despre care vom discuta ceva mai târziu, în postări viitoare). Aşadar, vom începe să grupăm ancorele "detectate" pe persoane.

Începem mai întâi cu cea mai importantă persoană, cu noi înşine. Vom proceda astfel, la crearea unui fel de fişă proprie unde vom nota tot ceea ce identificăm a ţine de noi înşine, numai şi numai de noi. Un exemplu simplu este: prima fişă este cea a stimulilor vizuali, să vedem!. Ei sunt cei mai puternici stimuli, peste 70% din suma percepţiilor umane "datorându-se" percepţiilor vizuale, poate de aceea este bine să începem cu ea. Ordinea de analiză este bine structurată după procedeul VAKOG.  Acest VAKOG vine de la V - vizual, A - auditiv, K - kinestezic (tactil/ pipăit/ "atingeri" tegumentare), O - olfactiv şi G - Gustativ. Simplu... VAKOG.

Acum este momentul apariţiei primelor surprize. Începând de la Dumneavoastră veţi sesiza că sentimentele umane sunt amplificate deseori (de fapt, întotdeauna) de o grupare a stimulilor. Reacţiile la un unic stimul au o relativă importanţă, reală, dar gruparea, înmulţirea acestora, le creşte semnificativ importanţa.

Voi proceda acum la descrierea unui fel de analiză legată de un eveniment dramatic (ales întâmplător dar "maximizat" pentru a putea discerne niveluri diferite de gravitate şi niveluri diferite de "ancorare"), ce naşte, de cele mai multe ori ancore reale, esenţiale pentru unele persoane. De exemplu, simpla bufnitură (şi zgomotele secundare - împrăştieri de materiale, prezenţa zgomotelor de sirenă de poliţie, ale ambulanţei, rumoarea şi strigătele "publicului" ce poate fi prezent la respectivul accident, etc) ce apar ca stimuli auditivi (deci, fără a avea alte percepţii senzoriale), în cazul unui accident de maşină (îndepărtat de noi) reprezintă o ancoră simplă, ceva care ne semnalizează că ceva nu este bine, un pericol iminent, petrecut, cu posibile incidenţe asupra noastră.

Dar, dacă acel accident se petrece sub ochii noştri, deci apariţie şi de stimuli vizuali, ambele ancore vor amplifica efectul asupra noastră. Din acel moment, orice bufnitură de accident se va asocia şi cu rememorarea imaginilor despre accidente, fiecare cu consecinţele maxim percepute de noi, de experienţa noastră. După cum spuneam de atâtea ori, subconştientul nu discerne între stimuli, nu naşte sentimente.

La rândul lui, subconştientul realizează şi el această stivuire, corelare, evaluare sau cum doriţi să o denumiţi. Ulterior, funcţie de experienţele noastre, el, ca şi noi, că doar este subconştientul nostru, ajunge să "îşi dea seama" de gravitatea unui accident numai prin simpla amplitudine a bufniturii (şi a prezenţei zgomotelor secundare ce apar), având un fel de preferinţă spre evaluarea celei mai "grave" experienţe a noastre.

De ce spre cea mai "gravă"?!? Întreg sistemul uman funcţionează după un principiu denumit de specialişti "prevalează stimulul cu cea mai mare importanţă biologică". Orice structură va face tot posibilul să dea maximă atenţie spre ceea ce consideră el a fi stimulul cu cea mai mare relevanţă biologică. Şi, de aici, se ajunge la rememorarea unui maxim "de percepţie" şi, implicit, de rememorare, de manifestare a ancorei de maximă importanţă. Dar să revin la prezentarea "exemplului" şi veţi înţelege mai multe!

Dacă această experienţă include şi percepţiile vizuale, evident, deja ne putem imagina ceea ce s-a petrecut, sentimentele noastre "rezultante" fiind mult amplificate. Dar, până acum nu am atins experienţa personală cu adevărat. Este vorba doar despre ancore legate de persoane externe (de evenimente externe nouă sau cu tangenţă minimă, acolo unde este cazul), cunoscute sau necunoscute nouă (cel puţin în cazul exemplului meu).

Dar, în cazul prezenţei persoanei noastre la locul unui accident apar şi ceilalţi stimuli şi totul se complică în sensul amplificării percepţiilor noastre. Este vorba despre apariţia (posibila apariţie) a stimulilor kinestezici, dacă avem "nefericirea" să fim nevoiţi a acorda primul ajutor, olfactivi reprezentaţi de mirosurile ce apar (miros de combustibili, mirosurile de incendiu, mirosurile ambientului, eventual mirosurile umane, dacă apar victime sau oricare alte mirosuri asociate) şi gustativi (mai ales în cazul accidentelor personale, cum ar fi gustul sângelui, al pământului, etc, sau, dacă acordaţi primul ajutor, gustul rămas după efectuarea unei respiraţii "gură-la-gură" sau altele asemenea).

Deci, din simpla prezentare a unei suite de stimuli se poate sesiza că totul creşte în funcţie de intensitatea acestui accident şi, mai ales, de participarea noastră directă sau indirectă la el. Deci, ancorele ce vor rezulta din aceasta îşi vor creşte "tăria", manifestată prin sentimentele din ce în ce mai puternice născute de creşterea stimulilor receptaţi în legătură cu acestea.

Şi, la toate acestea, se adaugă şi prelucrările mentale care le realizăm, identificarea lor conştientă, mai mult sau mai puţin legată de realitate. De exemplu, una este să vezi o persoană, victimă a unui accident, tăvălindu-se de durerile date de o fractură deschisă şi alta este ca acea persoană să fiţi Dumneavoastră (Dumnezeu să ne ferească pe toţi de aşa ceva!!!). Ancorele ce se nasc dintr-un astfel de "incident" vor fi total diferite. Cel care a fost doar martor va avea ancore ce nasc sentimente de un anumit nivel, cel care a trăit experienţa direct va avea ancore de cu totul alt nivel/ amplitudine.

Mulţi din cei ce au avut de a face cu o astfel de experienţă povestesc că retrăiesc deseori o mică amintire a durerilor, sentimentelor, etc. trăite atunci, de fiecare dată când aud o simplă bufnitură ce se naşte dintr-un simplu accident, o simplă coliziune în care se îndoaie/ sparge o bară/ un spoiler şi se sparge un far. Totul este în funcţie directă cu ancora individului respectiv. Apoi, în funcţie de participarea Dumneavoastră la un astfel de accident apar ancore legate de urmările accidentului.

De exemplu, dialogul purtat cu victima când îi acordaţi primul ajutor, monologul acesteia în stadiul de muribund când încercaţi să o salvaţi şi, nu în ultimul rând, când moare "în braţele" Dumneavoastră. Apoi, chiar voi fi considerat cinic, tot funcţie de participarea Dumneavoastră la aşa ceva, la accidentul exemplu, apar corelaţiile psihice ce se nasc datorită comentariilor "publicului" la respectivul accident.

Din experienţă vă pot confirma că veţi avea de a face cu "deşeurile" percepţiei umane, chestii care vor lăsa ancore adânci în subconştientul Dumneavoastră. Când spun deşeuri mă refer la replici de genul "Ce căuta vaca asta, la ora asta, pe trecerea de pietoni?", spune autorul accidentului indicând spre trupul zvâcnind al unei foste fete de 18 ani călcată de cap, cu creierii împrăştiaţi pe asfalt, părăsind viaţa în zbaterile unei suferinţe... Mai bine mă opresc, dar nu pot să nu rememorez următoarea replică a individului: "Curva dracului, de "călcat" (termenul este altul dar nu îmi permit să îl reproduc aici) îi ardea acum. Na, că am călcat-o de i-am rupt capul".

În acest exemplu cinic, dar mai real decât vă imaginaţi, una va fi ancora autorului accidentului (care a "luat" doar 4 ani "cu suspendare" - sau amintiţi-vă de cazul americanului care a accidentat mortal un membru al grupului "Compact") şi alta va fi ancora "publicului". La fel, alta va fi ancora mamei fetei care bânguia pierdută, printre leşinuri, "Venea de la pregătire, de la matematică", "Dar, trebuia să dea Bacul". Alta va fi ancora paramedicilor care vor nota, abrutizaţi sau nu de experienţa lor "Ora decesului: 19:10". Alta va fi ancora unor "membri ai publicului" care comentează de partea apartenenţilor autorului accidentului: "Am văzut eu, a sărit în faţa maşinii şi nu era pe trecerea de pietoni" (cu toate că resturile de creier plecau exact de la jumătatea trecerii de pietoni spre finele acesteia)... Deh, mai bine mă opresc. Aţi înţeles ideea!

Şi, vom continua în postarea următoare, abordând un exemplu mai plăcut!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru