Practici și control - Introducere (5)

         Dragoste, responsabilitate (recunoştinţă) şi conştientizare (înţelegere)! Iată că a venit momentul să încep direct cu „sloganul” care îl folosesc la finele fiecărei postări. De ce pare atât de important?!? Voi vedea chiar şi eu odată cu Dumneavoastră, pe măsură ce voi realiza această postare…

Din start trebuie să realizăm o delimitare poetică între dragoste şi atracţie. Dragostea este una, atracţia este altceva. Şi ele pot convieţui împreună născând patima. Iar patima nu este nimic altceva decât ceva plecând din inimă pentru a da dureri de cap. Iată de ce trebuie realizată o delimitare clară între dragoste şi atracţie. Atracţia este dragostea imatură care spune „Te iubesc pentru că am nevoie de tine”. Dragostea matură spune „Am nevoie de tine pentru că te iubesc”, este dorinţa de a da tot ceea ce este al tău altuia şi de a simţi fericirea acestuia ca şi cum ar fi a ta. Unde există dragoste există viaţă.

Oricine realizează când va privi înapoi asupra vieţii sale că momentele în care a trăit cu adevărat sunt acelea în care a făcut lucruri în spiritul dragostei, iar patima nu a născut decât clipe de nebunie. Ce poate fi mai adevărat decât constatarea că întotdeauna există ceva nebunie în atracţie şi, în final, în apogeul acesteia, patima, indiferent dacă întotdeauna există ceva raţiune în nebunie. Acolo unde foloseşti mintea, raţiunea, nu se poate vorbi despre dragoste adevărată, ci doar despre o combinaţie cu atracţia, de o dragoste imatură.

Un părinte nu îşi iubeşte copiii cu raţiune ci cu inimă, cu toată fiinţa, nu cu o dragoste imatură ci cu cea mai matură formă a dragostei, cea care ne face asemeni lui Dumnezeu, cei ce dau viaţă. În momentul în care vei avea în inima ta acest lucru extraordinar numit dragoste adevărată şi vei simţi adâncimea, încântarea şi extazul ei, vei descoperi că lumea s-a transformat pentru tine. Ca un om (inclusiv cel care este părinte) să iubească pe altul (inclusiv copiii) este probabil cea mai grea sarcină care ne-a fost încredinţată, sarcina supremă, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un preludiu. Iubirea este un imbold pentru fiecare să se desăvârşească, să devină cineva, să devină o lume el însuşi de dragul cuiva. Aceasta este raţiunea în baza căreia, poate că, pentru lume eşti o singură persoană, dar pentru o anumită persoană eşti întreaga lume. Iubirea nu înseamnă plăcere, pe când patima presupune plăcere, o presupune şi o urmăreşte, o cere atât de aspru încât acceptă orice eşec, fie şi moartea.

Devenind şi mai poetic, iubirea este aripa dăruită de Dumnezeu sufletului pentru a urca la El. Iubirea este arhitectul universului. Dragostea este cea mai puternică forţă din univers. Poate de aceea singura anomalie umană este incapacitatea de a iubi,de a dărui dragostea. Poate de aceea trebuie ca toate lucrurile să fie făcute cu dragoste. Poate de aceea nu contează atât de mult ce faci, ci câtă dragoste pui în ceea ce faci. Încă de la primele noastre clipe de viaţă trebuie să ştim ce este dragostea pentru a putea exista. Poate de aceea nu există prietenie sau dragoste mai mare ca aceea a unui părinte pentru copilul său. Şi, toate acestea exclud atracţia.

Dragostea (în special cea a părinţilor) arată omului cum ar trebui să fie pe când patima arată omului cum nu ar trebui să fie. Dragostea ce nu creşte pe zi ce trece este patimă netrebnică. Şi, din păcate, acest lucru este întâlnit deseori la părinţii care din patimă pentru ceva obligă copii, în mod netrebnic, să devină ceea ce nu ar trebui să fie. Din atracţie spre un fel de confirmare a valorii, a eforturilor lor în ciuda nevoilor de dragoste adevărată a copiilor… Omul (copilul, şi ulterior adultul) are nevoie de dragoste deoarece viaţa fără ea este doar un mecanism uscat, scârţâietor şi sfâşietor.

„Avansând” în viaţă (unii doar în ani) descoperim că, dragostea este cea mai înaltă fericire la care poate ajunge omul, căci numai prin ea cunoaşte că e mai mult decât el însuşi, că e una cu totul. Descoperim că un singur ceas de dragoste poate face cât o viaţă întreagă. Dar secretul de a percepe aceste lucruri este legat de posibilitatea noastră de a elimina atracţia din această „schemă” a succesului. Aşa ajungem să descoperim că, sentimentul de a fi iubit de cineva îţi dă putere, să iubeşti foarte mult pe cineva îţi dă curaj. Acum este momentul în care am reuşit să depăşim stadiul copilăriei şi să devenim adulţi.

Acum descoperim că, orice dragoste care nu are la bază prietenia este construită ca un castel de nisip, gata de a fi spălat de primele lacrimi. Şi prietenia este cu siguranţă cel mai bun pansament pentru durerile provocate de dragoste, atunci când manifestarea ei atinge doar pe unii din noi şi îi respinge cu responsabilitatea ei pe alţii. Acum descoperim că, dacă vrei să fii iubit, iubeşte! Dacă vrei să ai parte de dragoste trebuie să îţi controlezi atracţia. Dragostea atrage cele mai minunate clipe ale vieţii noastre, pentru tot restul vieţii noastre, pe când atracţia doar câteva clipe ce vor fi plătite, ulterior şi sigur, mai scump decât ne putem imagina. Acum descoperim că dragostea este tot ceea ce avem, este singura modalitate în care ne putem ajuta unul pe celălalt, pe când atracţia este doar biletul pentru o cursă nebună în care ne luptăm unul cu celălalt, de fapt cu toată lumea.

Şi, în final, dar nu în ultimul rând, acum descoperim (pentru cei mai fericiţi dintre noi) că, dragostea este sfinţenie minus sexualitate. Exact în momentul în care sexualitatea devine mai pregnantă, mai puternică… Acum începe ca atracţia să aibă o altă faţă, instinctuală, aproape imposibil de desluşit de dragoste. Acum apar cele mai mari drame în viaţa umană, când suprapunem dragostea cu atracţia sau o asociem născând patima când, de cele mai multe ori, uităm de dragoste orbiţi de atracţie.

Acum suntem în pericol de a uita că, dragostea înseamnă topirea a doi oameni într-un unic înger, pentru ca apoi, să revină la viaţă îngerii şi nu oamenii. Acum se poate adeveri că dragostea pătimaşă este o fiinţă sălbatică. Când vom încerca să o ţinem în frâu ne va distruge, când vom încerca să o închidem, ne va înrobi, când vom încerca să o înţelegem, ne va tulbura. Şi totul pentru că nu este dragoste adevărată, curată. Este ceva ce pleacă din esenţa existenţei umane, dragostea, dar acoperită, uitată, datorită manifestărilor atracţiei.

Este adevărat că un îndrăgostit este iubit de toată omenirea. Dar toate acestea, după părerea mea, se datorează unui fel de regăsire a noastră în acea persoană. Un fel de comuniune, dacă ne aflăm la acelaşi nivel, al dragostei imature, sau un fel de rememorare a copilului din noi, dacă am trecut de acest nivel. Un fel de confirmare a faptului că, nu există deghizare acolo unde dragostea există sau să o simuleze acolo unde nu există (dar acest lucru este valabil pentru cei care au scăpat de puterea atracţiei).

Aceste percepţii aparţin celor care au înţeles că, iubeşte puţin cel ce poate spune prin cuvinte cât iubeşte, că dragostea înseamnă să nu trebuiască să ceri iertare niciodată, că nu merită să plângi pentru nimeni, iar cine merită nu te va face să plângi, că absenţa este pentru dragoste ceea ce vântul este pentru foc, o stinge pe cea slabă, bazată pe atracţie şi o întăreşte pe cea puternică, adevărată.

Dar, ajunge cu atâta poezie. Sper că aţi înţeles cât de cât deosebirea între dragoste şi atracţie şi cât de periculos este „aliajul” între acestea. Offf, am depăşit 1.100 de cuvinte doar cu poezie… Să trecem la treabă!
Dacă o fiinţă îşi foloseşte într-un sistem viu puterea, având în vedere cele trei reguli de bază ale principiilor spirituale: 1. dragoste (stimularea capacităţii de a iubi controlând, eventual, atracţia), 2. recunoştinţa (direct legată de dezvoltarea conştiinţei) şi 3. înţelegerea (sub toate aspectele ei legate atât de cunoaştere cât şi de colaborarea cu semenii săi, direct legată de întărirea responsabilităţii), această fiinţă va stimula, prin dezvoltarea sa, dezvoltarea spirituală a întregului sistem.

Despre faptul că omul are cele mai multe responsabilităţi de alegere a atitudinilor sale şi este, prin aceasta, cel mai capabil să-şi structureze viaţa şi mediul în mod raţional, am mai discutat şi în postările anterioare. Şi, totuşi, este oare spiritual orice formă de folosire a puterii care rezultă din aceste capacităţi? După părerea mea, bineînţeles, este spirituală numai atunci când este folosită ţinând cont de cele trei principii spirituale de care fac atât de mult „uz”. Dacă folosirea puterii stimulează, în fiecare caz, aceste trei „calităţi”, în jurul purtătorului spiritual, original, al acesteia, va apărea un mediu uman care, prin stimularea care o va percepe, îşi va dezvolta şi folosi în sens spiritual propriile capacităţi.

Dacă deţii putere şi nu doreşti să preiei singur, în mod stupid, întreaga povară a sistemului pe umerii tăi, foloseşte-o pentru a-i stimula în sensul celor trei principii spirituale pe oamenii din jurul tău care sunt dornici să crească, până când aceştia vor fi capabili să „meargă singuri”. În acelaşi timp, acest lucru va stimula stabilitatea şi eficienţa sistemului în ansamblu. Apoi, să nu uităm că, cu cât iubeşti (manifeşti dragostea) mai mult, cu atât eşti mai puternic. În sens spiritual, a iubi (a manifesta dragostea), aşa cum am afirmat mai sus, înseamnă să te afli în rezonanţă cu altul, să te recunoşti în el, să simţi asemenea lui.

Dacă te poţi contopi cu altcineva, fără să renunţi la tine, indiferent de forma în care o faci, ceea ce este un secret extrem de important, dacă vibrezi integral împreună cu el, poţi să-l influenţezi în acelaşi mod în care te poţi influenţa pe tine însuţi. Bineînţeles că, şi aici, forţa o regăseşti în cadrul propriei dezvoltări. Mulţi dintre marii vindecători şi mentori spirituali lucrează în acest fel. Cu cât terapeutul poate empatiza mai mult cu clientul său, cu atât îl va putea ajuta mai bine să se regăsească, să devină din nou el însuşi şi, astfel, să se însănătoşească.

Dragostea este forţa cea mai mare şi singura care nu poate fi exploatată deoarece ea acţionează simplu, direct, fără control, doar prin participare. Cine se găseşte în rezonanţă cu un altul suferă şi el dacă-l răneşte pe acesta. Pentru a ne mai întoarce la misterul pe care l-am amintit, înainte ca cineva să-şi poată deschide cu totul inima pentru alţii, trebuie să fie în armonie cu el însuşi, deci trebuie să înveţe să-şi accepte eul, să-l dezvolte şi să-l folosească raţional. În esoterism, această atitudine profesională devine limpede prin faptul că, aşa-numita chakră a plexului solar, care se găseşte în ierarhia chakrelor sub chakra inimii, este un centru important al identităţii, al despărţirii de (alte părţi ale) creaţie, de momentul creaţiei.

Faptul că dragostea adevărată pentru un altul nu este posibilă decât atunci când este legată de o ancorare puternică în propria personalitate şi în capacitatea ei de a crea în conformitate cu propriile necesităţi, nu este decât o contradicţie aparentă. Imaginează-ţi că, ajutat de cunoştinţele tale, trebuie să-l ajuţi pe un altul să se vindece, rezonezi împreună cu el şi… eşti el! Dacă acum nu mai poţi face tot ceea ce puteai face când (mai) erai numai tu, iată că doi oameni au o problemă. Şi, acelaşi lucru se „petrece” oriunde… În afaceri, dacă participanţii nu vibrează în acelaşi sens, cu toţi au o problemă, în „dragoste”, dacă unul este atras şi celălalt dăruieşte dragoste adevărată, amândoi au o problemă (nu mai discutăm de copiii ce se vor naşte din urma relaţiei „nerezonante” între cei doi), ş.a.m.d.

Poate de aceea, ai succes cu adevărat atunci când eşti fericit şi când răspândeşti fericire. Oricât de plin ar fi contul tău bancar, oricât de luxos ţi-ar fi stilul de viaţă, oricâţi pereţi ar umple trofeele tale sau diplomele de specializare, oricât de mare ţi-ar fi haremul, dacă nu eşti mulţumit cu ceea ce ai, viaţa ta este un eşec. Şi, chiar şi aşa, dacă te socoţi fericit, totul nu este decât un morman de justificări. Puterea este dată nu pentru a se manifesta, deoarece puterea este putere. Se vede şi singură, nu mai are nevoie să se manifeste.

Puterea este dată pentru a-i ajuta pe cei care nu au putere. Acesta este atât scopul divin cât şi cel materialist al puterii. Atracţia puterii naşte dezechilibre prin manifestarea ei pe când dragostea de putere naşte echilibre prin împărţirea ei. Şi, indiferent de erorile existenţei puterii, Creatorul a lăsat posibilitatea ca, în condiţiile manifestării acesteia, sub orice formă, „dreaptă” sau „nedreaptă”, noi, cei mai puţin puternici, să fim siliţi să identificăm că dragostea şi întrajutorarea, uniunea noastră prin dragoste adevărată, este cea care trece mai departe, care învinge, care se va regăsi în omenirea rămasă. Regii, reginele, despoţii, dictatorii nu pot supravieţui decât pe durata vieţii lor, dar omenirea a mers mai departe…

Aşadar, pentru a finaliza această postare, să trecem la un fel de concluzie a acestui „paragraf”… Chiar dacă tu te simţi bine, dar nu foloseşti preaplinul tău pentru a-i ajuta şi pe alţii să-şi găsească menirea, dacă nu-i ajuţi să-şi îndeplinească propriile dorinţe pentru a fi fericiţi, viaţa ta poate fi considerată un eşec. Prin aceasta nu contribui decât la dezvoltarea mediului tău şi, prin aceasta, nu participi la dezvoltarea creaţiei. Cine sprijină creaţia, acela este sprijinit de creaţie, dacă acceptă acest lucru.

Pe mâine (scriu de la 5 dimineaţa şi trebuie să ajung la job)!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru