Cum funcționează... "Întregul" nostru (2)

Din cele prezentate în postarea de ieri de desprinde ideea de management a energiei, a resurselor disponibile. Şi, bineînţeles, există doar două stări de bază: una simpatică (simpatotonă, „dezvoltatoare” de energie cinetică, „luptă sau fugi”, consumatoare de energie, în care cunoaştem şi interacţionăm cu mediul extern) şi una parasimpatică (vagotonă, „dezvoltatoare” de energie potenţială, „iubeşte şi construieşte”, facilitator de energie, în care cunoaştem şi interacţionăm cu mediul intern). Interesantă este corelaţia dintre acestea şi starea de conştienţă la individul „normal”, nepreocupat sau necunoscător al întregului reprezentat de organismul său.

Starea simpatică este direct legată de starea de conştienţă şi se „sprijină” în totalitate pe potenţialul acumulat de starea parasimpatică pe când starea parasimpatică, este complet autonomă de starea simpatică şi de conştienţă. La individul care începe să perceapă importanţa ansamblului şi să întreprindă ceva în acest sens, funcţie de implicarea sa (antrenamente, percepţie, etc) conştienţa începe să perceapă parasimpaticul şi să colaboreze cu acesta (atenţie, această influenţă are numai un caracter brut, de sugestie, după cum vom vedea mai târziu).

Şi, cel puţin la momentul actual de evoluţie umană, unica soluţie de colaborare cu parasimpaticul este controlul relaxării. Pentru un individ „de rând” unica „soluţie” este realizarea managementului energetic de care aminteam anterior prin căutarea acestuia de a beneficia conştient sau nu de starea de relaxare (atenţie, nu de repaus). Deci, un prim pas în analiza noastră este reprezentat de analiza fiziologiei relaxării.

Bineînţeles că, şi aici avem doi poli ce intră în ecuaţia relaxării: cel psihic şi cel muscular. Ceea ce din cele mai vechi timpuri s-a înţeles prin intuiţie sau prin alte căi, mai ales în Orient, care a dezvoltat multiple tehnici în acest sens, a fost foarte greu de înţeles de lumea Occidentală şi, mai ales, de ştiinţele acesteia. Aşadar s-a descoperit că, există o relaţie reciprocă între creier şi muşchi, între starea de tensiune musculară şi aceea de contractură musculară. Structura care conectează cei doi poli este formaţiunea reticulată: cortex – formaţiunea reticulată – muşchi.

O stare psihică tensionată determină şi o contractură musculară, încordarea psihică presupunând activitate simpatică şi, în consecinţă, un exces de catecolamine prin punerea în acţiune a axului hipo-talamo-hipofizo-cortico-suprarenal. Catecolaminele au o acţiune activatoare asupra formaţiei reticulate care, la rândul său, va facilita tonusul muscular sau, în alţi termeni spus, va determina o contractură musculară. Invers, relaxând muşchii supuşi controlului nostru voluntar obţinem un efect de relaxare asupra psihicului. Relaxarea musculară, ca şi izolarea de stimulii perturbatori externi scade volumul informaţiilor care ajung pe căi nespecifice în formaţia reticulată. Dezaferentarea formaţiei reticulate are ca rezultat o reducere a descărcării impulsurilor în cortex şi, deci, o reducere a tonusului de vigilitate la un nivel corespunzător stării de relaxare.

Apare aici un paradox în sensul că este necesar un „efort la nivel psihic” de eliminare sau pierdere a legăturii cu solicitările senzoriale pentru a ajunge la relaxare (atât la nivel muscular cât şi psihic). Toate tehnicile de relaxare presupun acest lucru, autoinducerea relaxării însemnând o concentrare psihică. Aparent efectul este invers celui scontat: stimulare în loc de relaxare dar, cu toate acestea se obţine o relaxare. În esenţă totul este mai simplu decât ne imaginăm. Simpaticul, „atribuit” de specialişti ca fiind sistemul „luptă sau fugi” ne solicită la maxim atât psihicul cât şi fizicul. Psihicul este solicitat atât de o concentrare pe inputurile senzoriale cât şi pe „răspuns” şi prin funcţia de bază a simpaticului fizicul este concentrat, la rândul său, pe „răspuns”. Imaginaţi-vă că sunteţi în mijlocul junglei înconjurat de prădători!

Psihicul Dumneavoastră va fi concentrat pe percepţie căutând permanent răspunsuri în ceea ce priveşte poziţionarea prădătorilor care vă ameninţă viaţa sau scopurile (de exemplu viitorul vânat) şi va menţine fizicul la funcţionalitate maximă pentru a putea „lupta sau fugi”, pentru a avea un răspuns. Când aţi ajuns undeva, în siguranţă, chiar dacă nu se resimte nevoia fizică de repaus, veţi „apela” la acesta. Aici apare relaxarea care poate avea un fel de diferite „grade”. Dacă există (chiar şi posibilitatea) stimuli externi cu referire la potenţialele pericole „ridicate” de prădători nu veţi reuşi să vă relaxaţi, chiar şi în condiţiile somnului care va fi „de iepure”, neodihnitor, neregenerator.

Dar, în condiţiile în care vă veţi concentra să eliminaţi stimulii, veţi face efortul de a lua în considerare doar scopul imediat de relaxare, odihnă, regenerare. Acest efort devine din ce în ce mai eficient pe măsura practicii sale, deci a unui antrenament voluntar sau nu. Evident că, aici, problema este concretă, limitată doar la starea de conştienţă care a selectat şi „amprentat” pericolele. Ea este „cheia de boltă” în toată ecuaţia, ea este cea care ne-a educat organismul (vezi experimentul cu pisici din postarea de ieri) să fie mai simpatic sau mai parasimpatic.

Pentru ignoranţi încercaţi să vizualizaţi unele filmuleţe de pe youtube cu copii la grădina zoologică care nu manifestă nici o frică în faţa unui leu sau tigru, chiar şi în condiţiile în care acesta atacă şi se loveşte de geamul protector al cuştii sale. Dacă conştiinţa copilului nu a marcat, „amprentat” acea situaţie ca pericol, organismul copilului nu simte nevoia de a ieşi din starea de relaxare şi de a proceda la activitate simpatică. 

Un alt exemplu edificator de acest gen mi-a fost oferit chiar de fiica mea mai mică. la vârsta de 4 ani a fost „necesară” o vaccinare. Ea, care nu a avut niciodată până acum vreo nevoie medicală, la cererea medicului s-a întins pe pat pentru a i se face vaccinul. Nu avea nici cea mai vagă idee despre ceea ce va urma. Medicul conversa cu ea întreţinând ideea unui joc „de-a doctoriţa”. Imaginaţi-vă fetiţa întinsă pe spate cu mânuţele sub cap (administrarea se făcea per os la nivelul coapsei) privind curioasă şi în stare de completă relaxare cum acul seringii intră în coapsa ei. Au fost necesare câteva secunde pentru ca să perceapă durerea şi apoi amplificarea ei pentru ca ea să intre în reacţia de „luptă sau fugi” semnalând medicului „Auuu, doare! Dar, doare tare! Auuu, nu mai vreau să mă joc aşa!” (cu plânsul de durere ulterior finalizării vaccinării şi plânsului ulterior la oricare explicaţie a noastră). Restul nu mai contează în afara faptului că, de atunci, ea a „amprentat”, probabil pentru totdeauna, că medicul reprezintă o sursă de durere, ceva fără rost, indiferent de explicaţiile ulterioare date de noi, părinţii sau oricine altcineva.

Din acel moment, orice idee de „medic” reprezintă pentru ea intrarea în simpatic şi ieşirea din parasimpatic, stres şi nu relaxare… Dar, să termin cu exemplele, în linii mari aceasta este lecţia antichităţii care a imaginat tehnicile de relaxare, controlul conştienţei, implicit al stimulilor, pentru intrarea în starea de relaxare. Electroencefalogramele efectuate în aceste momente de relaxare indusă au evidenţiat un ritm alfa stabil cu „inserţii” clare de tip teta (mai ales la copii).

Ca o concluzie la cele de mai sus, indiferent de ipoteza explicativă, un lucru rămâne cert: între creier şi corp există un permanent circuit cu dublu sens de impulsuri nervoase însoţit de eliberarea de mediatori chimici. Fiecărei stări din funcţionalitatea noastră îi corespunde un anumit tip de „emisari” diferiţi în caz de boală de cei din timpul stării de sănătate. Ca urmare, cuplarea noastră timp de 20 – 30 minute zilnic pe starea de relaxare indusă înseamnă tot atâtea minute de baie, de spălare zilnică a creierului şi sângelui nostru de produsele chimice şi biochimice corespunzătoare stărilor de tensiune psihică şi fizică, a iritării, spaimelor, depresiilor, ruminaţiilor (frământare a unor idei obsedante, impulsiune de meditare nesfârşită, obositoare, pe o singură temă, persistenţă a unor idei, planuri obsedante) şi suprasolicitărilor care ne asaltează.

Înseamnă, în consecinţă, protejarea noastră de epuizare psihică şi fizică şi de toate bolile care decurg de aici. Înseamnă, în acelaşi timp, creşterea randamentului fizic şi intelectual la optimul înscris în structura noastră şi de care majoritatea dintre noi nu ştim să beneficiem.

Se cunosc astăzi o mulţime de tehnici de relaxare. După cum spuneam, diversitatea lor nu înseamnă ineficienţa acestora ci originea diferită şi necesitatea de a răspunde unei game de structuri psihice diferite. De exemplu, pentru un individ predominant simpatic (activ fizic) va fi imposibil să se conformeze unei tehnici de relaxare statice. Pentru astfel de indivizi apare preferenţialitatea spre tehnici denumite „relaxare activă” reprezentată de sport, drumeţii, sau alte forme active. În timp, această tehnică de relaxare va fi părăsită deoarece el începe să manifeste preferinţe spre tehnici ceva mai statice (fie şi doar prin avansul în vârstă şi intrarea în imposibilitatea susţinerii „vechilor” tehnici – sau, pur şi simplu, descoperind relaxarea din timpul masajului controlat, cu muzică, ambient muzical dar cu obligativitatea statismului tehnicii). Şi tot aşa… Fiecare om, în funcţie de particularităţile psihologice şi somatice, trebuie să-şi însuşească o tehnică proprie, acceptată, de relaxare.

Refacerea şi amplificarea potenţialului nostru energetic reprezintă o acţiune a cărei şanse de realizare sunt dependente de modul în care este dirijată de noi înşine (de starea noastră de conştienţă, după cum subliniam anterior). De aceea, plecând de la datele generale, trebuie să elaborăm o tehnică de relaxare adaptată particularităţilor fiziologice ale fiecăruia dintre noi, fie asistată, fie proprie (autorelaxare). Cea asistată ţine de cel care vă asistă care, evident, este specializat în aşa ceva şi relaxarea este garantată. Dar, apelul la relaxarea asistată cere timp mai îndelungat şi „prezenţa” de resurse necesare plăţii celui care prestează (resurse care „cresc” odată cu calitatea prestaţiei) – rar apar prietenii reale care atrag gratuitatea prestaţiei. Ne rămâne autorelaxarea. Aceasta presupune un fenomen de biofeedback.

Cenzura noastră conştientă se întoarce asupra sa însăşi, surprinzându-se în postura unui moment în care, prin concentrare, caută s-o orienteze spre starea de relaxare. Cu ochii închişi, comod aşezaţi, fără nici o constrângere de vestimentaţie sau perturbare prin stimuli externi, eliminăm crisparea musculară parcurgând mental şi rapid toate zonele corpului. „Privim” apoi în interiorul nostru, încercând să conştientizăm senzaţia pe care o avem în câmpul mental. Vom avea o senzaţie corespunzătoare stării în care ne aflăm. Aceasta poate de oboseală, disconfort, iritare, anxietate, tensiune psihică, nelinişte, durere proiectată somatic, greutate percepută ca o apăsare pe creier sau lipsă de limpezime psihică. Ajunşi aici sunt posibile mai multe soluţii, din care vom alege pe aceea care ni se pare cea mai adecvată.

Acţiunea principală este, după cum spuneam, aceea de concentrare mentală. Obiectul concentrării îl constituie fie senzaţia de disconfort, fie respiraţia, fie un punct fix cum ar fi cel situat pe o linie mediană între sprâncene, sau imaginarea a două ecrane, stânga dreapta, etc. Cât priveşte senzaţia de disconfort pe care ne concentrăm putem adopta unul din două procedee: ori încercăm mental să o risipim, ori o menţinem doar în câmpul atenţiei, fără să ne imaginăm nimic. Se poate, de asemenea, efectua concentrarea pe senzaţia de „gol” mental, de „zero”, căutând să nu ne gândim la nimic, să nu experimentăm nimic psihic.

Ori, pentru cei „stresaţi” cu adevărat, pentru super-„simpatici”, să vă imaginaţi ceva din natură, un peisaj plin de vegetaţie, fără alte forme ce pot da mişcare suplimentară, „auzind” doar apa, vântul, foşnetul frunzişului… Etc… După câteva minute de efort de menţinere a atenţiei concentrate într-un punct, sau pe o senzaţie, constatăm trecerea automată, involuntară, la o respiraţie profundă cu un ritm lent. Cu fiecare expiraţie avem impresia că ceva din starea de disconfort, oboseală, etc. se elimină, fiind înlocuită cu o stare plăcută de relaxare. Intervalul dintre timpul respirator şi cel inspirator este cel mai relaxant pentru organism şi se va sesiza o mărire a acestuia. Acum trebuie să încercăm să rămânem cât mai mult timp acroşaţi în acest interval. Intrarea involuntară într-un alt ritm respirator demonstrează că organismul trece la un nou regim de consum energetic şi adoptă ca urmare un ritm respirator adecvat.

Este de reţinut că ritmul respirator survenit în relaxarea indusă este total diferit de cel pe care îl avem în repausul obişnuit. Simpla comutare a atenţiei pe lumea noastră interioară impune aproape instantaneu un alt ritm respirator decât pe cel care-l avem dacă, stând în aceeaşi poziţie, lăsăm atenţia liberă. Vom observa că. la început, este foarte dificil să menţinem atenţia concentrată pe un singur punct sau pe o singură idee. Mereu vom fi asaltaţi de alte gânduri şi mereu va trebui să revenim la ceea ce ne-am propus, până când, prin exersare, ajungem la stăpânirea tehnicii. Este, fără îndoială, mai uşor de experimentat decât de exprimat ceea ce simţim. Dar, dacă schema generală este înţeleasă, detaliile se însuşesc prin exersare, fiecare ajungând, în final, la o tehnică proprie.

În mod practic, se adoptă o poziţie cât mai comodă, aşezat în fotoliu, pe pat sau pe covor, cu faţa în sus şi capul sprijinit, închidem ochii şi începem exerciţiul de concentrare pe senzaţia interioară pe care o avem în acel moment sau încercăm să nu ne mai gândim la nimic, experimentând senzaţia de vid mental. Exprimarea este, totuşi, vulnerabilă, însăşi ideea de vid reprezentând „ceva”, dar la modul concret ne putem surprinde în momente când nu ne gândim la nimic sau ne putem crea astfel de momente. În plan psihic sesizăm după câteva minute de la începutul exerciţiului o stare intermediară, între cea de vigilitate şi cea de somn.

Este ciudat că, deşi avem un senzoriu diminuat realizăm în acelaşi timp că nu dormim şi ne conducem conştienţi propria acţiune de relaxare. dacă luăm în calcul probabilitatea zgomotelor din mediul ambiant, cum ar fi vocile celor din jur, acceptându-le ca nederanjante, realmente nu vor mai reuşi să ne deranjeze. În acest mod rezolvăm condiţia de linişte pe care toţi ne închipuim că ar trebui s-o avem.

Când trebuie să ne relaxăm, apar mai multe situaţii în care procedeul de relaxare indusă poate fi aplicat. Legat de tema principală a subiectului în discuţie, este necesar să fie aplicat zilnic 15-20 minute în scopul extinderii câmpului de cunoaştere spre universul nostru. În situaţii de epuizare nervoasă, indispoziţie, nelinişte, anxietate, etc., sau când dorim să ne mobilizăm în vederea unui efort intelectual, relaxarea indusă poate conduce la potenţarea noastră energetică. Este preferabil ca momentele pentru antrenament zilnic să fie fixate dimineaţa, după trezire, şi la amiază, după întoarcerea de la serviciu. Organismul va învăţa să-şi mobilizeze disponibilităţile energetice la anumite ore. Exerciţiul are efecte de reconfortare energetică sesizabile imediat şi de aceea se indică a fi efectuat înainte de începerea unei activităţi intelectuale şi de evitat seara, în momentele care preced somnul (aceste momente fiind rezervate „eforturilor” de autoprogramare – veţi avea detalii despre toate acestea în viitor).

Metoda poate fi practicată şi în scop terapeutic, în acest caz obiectul concentrării mentale fiind orientat spre durere, ameţeală, etc. şi poate fi utilizată ori de câte ori este nevoie, de-a lungul unei zile. Să oprim o clipă maşina de fabricat gânduri. Un domeniu care ni s-a părut a fi deosebit de important a fost acela al realizării unei stări propice pentru creaţie, elaborare, învăţare, pentru activitatea intelectuală în general. Oboseala orelor de muncă poate fi înlăturată în numai câteva minute de concentrare mentală. Capacitatea de elaborare a ideilor, coerenţa logică, starea afectivă sunt sesizabil ameliorate după o şedinţă de relaxare.

Ştim cu toţii că indispoziţii motivate sau nemotivate, epuizarea, tensiunea generată de stres ne fac uneori inapţi pentru o activitate de elaborare, iar ziua de lucru ne este astfel compromisă. Pentru a ne modifica starea în sensul potenţării noastre energetice, mulţi dintre noi recurgem la cafea şi tutun. Adică la biciuirea în plus a organismului, pentru că, să clarificăm, când suntem obosiţi avem nevoie de un aport crescut, extern de energie şi nu de scoaterea acesteia din rezervele deja epuizate ale organismului, prin uzul de cafea şi tutun. Este ca şi cum, dintr-o bancă în care nu mai avem capital decât pentru strictul necesar cheltuielilor vitale, în loc să adăugăm, noi luăm, în continuare, privind vitalul de posibilitatea întreţinerii.

Aşadar din săraci vom deveni mai săraci şi, uşor, uşor, de nesalvat, pentru că rezervele de energie intră sub minimum necesar pentru întreţinerea stării de sănătate (pentru a cărei revenire vor fi necesare noi rezerve de energie). Ori, singura modalitate de a ne aduce capital în banca propriei noastre energii vitale, dincolo de alimentaţie sau conectarea spirituală, este controlul respiraţiei şi al gândirii. Creierul este o maşină de fabricat gânduri, o maimuţă beată (dacă vă mai amintiţi din postările anterioare). Fiecare gând, funcţie de încărcătura sa afectivă, ne consumă o rată mai mare sau mai mică de energie. Soluţia de a ne reîncărca „bateriile” epuizate nu este aceea de a accelera viteza de „fabricat” gânduri ci de a o încetini sau chiar de a o opri o clipă prin concentrare mentală. Soluţia este, în definitiv, ieşirea din simpatic, conectat direct cu conştienţa şi intrarea în parasimpatic, cu starea sa proprie de relaxare.

Deci, relaxarea rămâne singura soluţie de refacere fiziologică a potenţialului nostru energetic. Cafeaua şi tutunul (sau alte stimulante) nu ne dau energie ci ne iau, nu ne încarcă ci ne descarcă. Iată şi sub acest aspect de ce avem nevoie să ne însuşim o tehnică de relaxare. Nu există o metodă mai rapidă şi mai eficientă de refacere a energiei. Şi ea poate fi nu numai autoindusă ci şi heteroindusă prin unele mijloace externe cum ar fi masajul, tehnicile de pilotare etc. În concluzie, tehnicile relaxării, cu rădăcini adânc inserate în tradiţiile spirituale milenare, se dovedesc a fi pentru omul modern, supus unui stres incalculabil comparativ cu timpurile anterioare, o soluţie cu multe valenţe, de la extensia câmpului de cunoaştere în profunzimea eului esenţial la conservarea stării de sănătate şi optimizarea sa funcţională.

Şi, dacă tot am amintit de stres, mâine vom „vorbi” puţin despre el. Cu alte cuvinte, ajunge pentru azi!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere!!!

Dorin, Merticaru