Cum funcționează... "Spiritul" nostru (7)

Iată că a venit şi cea de-a treia zi de Paşti şi ultima din sărbătoarea învierii. Pentru cei mai mulţi dintre noi ea înseamnă reluarea lucrului. Aşa că voi trece la treabă şi voi continua tema postării de ieri…

Religiile sunt codificări ale evenimentelor care se petrec în teritoriul Sacrului. Religia umple spaţiul gol dintre momentul Zero, neabordat de ştiinţe, oferind un răspuns codificat, în mare parte acoperit de simboluri, la marile întrebări pe care şi le pune omul. Unele simboluri utilizate sunt de extraordinară profunzime şi vom da ca exemplu simbolul cristic (sărbătorit zilele acestea).

Iisus Hristos (Cristos) este o entitate ambivalentă, om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Prin această calitate devine intermediarul între om şi Dumnezeu. Prin om devine credibil. Prin Dumnezeu obţine puterea de a-i proteja pe oameni, de a le fi scut, salvare, liman. Este modelul, arhetipul originar şi unic ce trebuie urmat. De aceea toate cuvintele lui devin imperative pentru om. Este calea ce i se indică omului, este drumul care este deja zidit, este Adevărul pe care trebuie să-l cunoască despre sine pentru a şti ce are de făcut. Este modul de a fi şi modelul de comportament uman ce i se indică omului. Este Dumnezeu crucificat de către om, cel ce a suferit pentru că era om şi s-a înălţat pentru că era Dumnezeu. Este simbolul suferinţei şi al jertfei pentru oameni. Efortul, jertfa pentru alţii este singura condiţie a fericirii tuturor.

Ca om a suferit, a fost contestat, umilit, batjocorit, chinuit şi ucis. Ca Dumnezeu a iertat, fiind simbolul iertării omeneşti fără de care nu poate fi pace. Este simbolul puterii care vindecă şi fericeşte, al generozităţii care cere îndurare faţă de cei ce îl batjocoresc şi îl contestă pentru că aceştia „nu ştiu ce fac”. Este expresia psihologiei umane înălţate la rang de morală pură. Este expresia concretă prin care se exercită forţa divină. Este simbolul înţelepciunii care penetrează şi motivează întregul existent plecând de la un model uman, accesibil cunoaşterii noastre. Este emanaţia directă a Inteligenţei prin care totul există şi fără de care nimic nu există. Este ultima speranţă în clipa de deznădejde.

Ar fi absurd să afirmăm astăzi că doctrinele religiilor sunt în întregime inoperante pentru om. Sunt acţiuni concrete realizate prin religie cum ar fi vindecări, regăsiri umane, pacificări umane şi sociale, norme morale perfect valabile pentru orice tip de societate precum şi adevăruri care pot fi susţinute cu rigorile ştiinţei (şi încă a celor mai evoluate ştiinţe, după cum am văzut în postările anterioare). Există o certă şi surprinzătoare paralelă între concluziile fizicii moderne referitoare la interacţiunea dintre parte şi întreg în cadrul unităţii materiei, la existenţa unei „minţi universale” (universal mind), şi ideea centrală a religiei privind existenţa unei Inteligenţe primordiale, care străbate întregul existent. Interacţiunile dintre diversele entităţi descrise de religii pot fi uşor înţelese ca exprimări simbolice ale unor interacţiuni de câmpuri energetice şi informaţionale, zonele de intersecţie dintre religie şi ştiinţe fiind multiple, şi n-am ezitat să le prezentăm în postările anterioare.

Limbajul utilizat de biblie, de exemplu, ni s-ar putea părea prea prăfuit de vreme în raport cu gusturile noastre de azi, culoarea sa însă ne impune imaginea statorniciei unei lumi venite de dincolo de timp. Deci, dacă ne referim numai la biblie, fiecare verset din ea este un monument de înţelepciune. De aceea a şi fost numită „Cartea Cărţilor”. Dar, ca să înţelegi întreaga încărcătură de simboluri este nevoie de o reală cultură. Multe din expresiile sale au intrat în limbajul cotidian ca sentinţe de înţelepciune şi, în ignoranţa lor, mulţi dintre cei ce combat biblia folosesc aceste expresii făcând proză fără să ştie. Astfel, multe din îndrumările care vizează transformarea în plan moral şi fizic a omului dovedesc o cunoaştere a raporturilor psihologice, a unor mecanisme din fiziologia sa imposibil de înţeles prin ceea ce ştim noi astăzi despre vremurile în care au fost elaborate.

Se pot da ca exemplu sistemele de antrenament psihosomatic de origine asiatică, dar unele sunt cunoscute şi în religia creştină (spre exemplu, isihasmul sau palamismul – meşteşugul liniştirii). Abia în zilele noastre medicina a înţeles mecanismul de feed-back în comanda voluntară a unor funcţii involuntare, dar impulsionată tocmai de aceste performanţe venite de dincolo de laboratoarele moderne.

Aşadar, cercetătorul, omul de ştiinţă, trebuie să privească religia ca pe unul din răspunsurile ce se dau la marile noastre întrebări, onestitatea obligându-l la a nu se implica nici ca partizan, nici cu ostilitate. Privită astfel, religia, îşi relevă şi unele lacune…

Multe din adevărurile cunoscute iniţial s-au pierdut sau au fost eludate intenţionat din varii motive. Fiind o cunoaştere incompletă şi unilaterală, slujitorii săi au făcut din precepte dogme, neînţelegând că Universul se conduce prin legităţi care obligă la o perpetuă mişcare, evoluţie şi transformare. O lume în mişcare nu poate fi exprimată prin sentinţe imuabile. Interpretându-se ad litteram unele versete, fără să se înţeleagă sensul lor ascuns şi figurat, au provocat adesea mult rău. Combaterea cu furie a oricărei opinii venite din afara dogmei canonice i-a diminuat prestigiul şi a stârnit adversitatea multor gânditori ai culturii şi ştiinţei. Intoleranţa cultivată prin Inchiziţie a avut ca rezultat victoria unui materialism care, la rândul lui, a devenit la fel de unilateral şi intolerant.

Din nefericire, în numele acestor „adevăruri” s-au săvârşit injustiţii mergând până la crime care nu pot fi în nici un mod scuzate, indiferent de unde vin. Este unul din motivele pentru care mulţi oameni oneşti în fondul lor au preferat să opteze pentru o religie cosmică şi s-o respingă pe cea doctrinar-dogmatică.

Suntem, desigur, obligaţi să facem distincţie între doctrine, mai ales cele iniţiale, create de fondatori şi între slujitorii lor ulteriori care, mai ales neridicându-se la înălţimea acestora, le-au compromis. Suntem confruntaţi şi aici, ca şi în alte domenii, cu inerentele limite ale omului. Viitorul va umple probabil aceste lacune şi se va ajunge la o singură religie cu o singură fundamentare. Nu avem naivitatea să ne imaginăm că omenirea va fi cuprinsă brusc de un val de religiozitate, deşi des se afirmă că secolul 21 va fi ori religios ori deloc… Într-o lume modernă, minată de gravele sale vicisitudini, inegalităţi şi injustiţii sociale, înstrăinată de sine, dezorientată, agresată psihic, moral şi biologic, ameninţată de poluare, de boli incurabile, de pericolul unui cataclism mondial şi/ sau nuclear, se simte astăzi, mai mult ca oricând, nevoia unui liant psihologic, a unui balsam spiritual pentru multiplele noastre răni deschise.

Mai exact, credem că este posibil să se ajungă la o cunoaştere unificatoare, sintetică între religie şi ştiinţă, aptă să-i releve adevărul despre sine şi să-l transforme în consecinţă. Este interesant de observat că tocmai ştiinţele moderne, pe măsură ce pătrund în profunzimile materiei, pe de o parte se apropie de religie, iar pe de alta obligă religia să se apropie de ştiinţă. Iar religia creştină, prin imperativul iubirii proclamat de Iisus, a desemnat esenţa trăirii în Sacru, calea care conduce la salvarea sau, în termeni specifici, mântuirea omului. Pentru că „hic et nunc” (luarea de iniţiative aici şi acum), pe Terra, problema fundamentală, esenţială care se pune este aceea a salvării omului. Întoarcerea la Sacru, ne spune Mircea Eliade, este singura noastră cale de salvare. Dar, să revenim!

Orice manifestare, orice atitudine, orice gând se înscriu pe o linie pozitivă sau negativă şi sunt dublate de un câmp energetic corespunzător care, după cum am văzut, se reflectă asupra câmpului fundamental. Binele este tot ceea ce are un sens constructiv, negentropic. Iubirea, respectul, gândul pozitiv, realizarea unui contact psihic în permanenţă întreţinut cu sursa cosmică prin evocare, ofrande etc. înseamnă în termeni de energie crearea de câmpuri pozitive, singurele capabile să se conecteze la energia câmpului fundamental. În acest mod energia noastră de câmp individual, limitată şi epuizabilă va fi augmentată de energia câmpului fundamental, nelimitată şi eternă. Toate acţiunile. gândurile, sentimentele cu conţinut negativ se înscriu sub semnul răului pentru că generează entropie, distrucţie. Corelaţia lor energetică va fi câmpul de energie negativă care este incompatibil în plan fizic cu câmpul fundamental şi îl singularizează pe om, expunându-l suferinţelor implicate de entropie.

Din teoriile fizicii moderne comentate anterior (conceptul bootstrap, al holomişcării) rezultă influenţa pe care o au asupra întregului, cu reflectare asupra noastră, a oricărei acţiuni întreprinse de noi. Deducem de aici consecinţele conduitei umane la nivel individual şi colectiv, exprimate prin istoria omului de-a lungul timpului şi dramatismul său nu ar trebui să ne mai mire. În mod paradoxal, sursa dramei umane constă în statutul omului, de fiinţă raţională cu posibilităţi opţionale. Optând între Bine şi rău şi-a scris propria istorie.

Sunt foarte puţini cei care prin sine sau ajutaţi au reuşit să-şi construiască o istorie diferită de a majorităţii semenilor. Condiţia de a dirija după voinţă propria istorie este cunoaşterea. Istoria unui om este în acelaşi timp dependentă de ce a colectivităţii în care trăieşte (particularul nu poate supravieţui generalului). De aceea este nevoie de o cunoaştere extinsă la nivelul întregii comunităţi umane şi nu numai a câtorva aleşi pentru a se „înregistra” evoluţie.

Evoluţia lumii vii ca şi a celei nevii este o realitate, întregul existent aflându-se într-o perpetuă mişcare şi transformare. De la Darwin ne rămâne doar ideea de evoluţie, nu şi modalitatea sa exactă de realizare. Darwin însuşi a prezentat prudent ideea. Şi, din teoria sa au făcut o dogmă cei care au voit să-şi ia o revanşă exprimată pătimaş la alternativa creaţionistă a religiei. Ceea ce a evoluat a fost ideea de lume şi nu lumea ca atare. Atomii care compun o lume în evoluţie au aceeaşi structură, doar configuraţia în care sunt aşezaţi diferă. Obiectivul evoluţiei nu pare a fi totalitatea, ci funcţionalitatea, nu performanţa părţilor ci finalitatea întregului.

Privind creierul uman ca ultima verigă cunoscută în lanţul evolutiv, avem impresia că evoluţia nu a avut alt scop decât perfectarea structurilor capabile să prelucreze informaţie, de la limitarea formelor primare la libertatea gândului desprins din materie şi ridicat la înălţimea spiritului. S-ar părea că „spiritul” îşi sculptează în materie formele apte să-l exprime, întregul Univers părând ca un vast experiment al unei Inteligenţe. Privită astfel, evoluţia mai are încă mulţi paşi de făcut până va ajunge să creeze structura capabilă să-i înţeleagă esenţa propriei determinări.

Ca informaţie, ca arhetip, omul are vârsta cosmosului pentru că era prezent în logos, în acea „primă undă de lumină”. Creaţia vieţii rămâne un profund mister pentru ştiinţă şi nici ideea creaţionistă a religiei nu este mai plauzibilă. Credem că viaţa se creează şi „sub ochii noştri” (dovadă stă, de exemplu, evoluţia germenilor a diferite boli). Dacă luăm în considerare aserţiunile ştiinţei privind structura materiei şi a legităţilor sale de manifestare obţinem o explicaţie aparent raţională pentru structura lumii fizice dar nu şi pentru apariţia şi manifestarea vieţii.

Nu vom şti niciodată cum s-au petrecut exact evenimentele prin care a apărut viaţa, ca de altfel şi Universul. Ipotezele referitoare la aceste începuturi, rolul necesităţii şi al întâmplării sunt doar imaginaţie, convenţie. Este adevărat că sunt modele imaginate în baza unor premise de laborator, a unor experimente autentice, dar extrapolarea lor în natură nu înseamnă obligatoriu suprapunerea cu realitatea. Nu vom şti ce este viaţa decât când vom reuşi s-o creăm în laborator. Şi, am mai spus, acest eveniment nu se va întâmpla prea curând (poate niciodată). Oricât de suficiente ni se par raţiunile prin care le explicăm originea.

Este aberant să susţii existenţa lumii plecând de la o singură pereche, este aberant să admiţi că întâmplarea a creat în acelaşi timp doi indivizi de sex diferit dar din aceeaşi specie ca să se poată reproduce, este naiv să reduci viaţa la reacţiile fizico-chimice cunoscute şi este imposibil să explicăm gândirea, inteligenţa, sentimentele plecând de la atomi şi substanţă. De aceea este onest şi de bun simţ să recunoaştem că nu ştim. Nu este o crimă să nu ştim. Crimă este când în numele adevărurilor false sau convenţionale se emit verdicte de condamnare împotriva celor care nu aderă la ele, aşa cum s-a întâmplat şi în istoria noastră recentă.

La oricare dintre legile cunoscute astăzi în fizică sau chimie am supune atomii elementelor existente în structura materiei vii, nu rezultă viaţă. Viaţa pare a fi „ceva” pus în materie, materia fizic fiind doar vasul în care se toarnă energia vieţii. În acest sens suntem de părere că viaţa este o formă de energie esenţialmente informaţională, de o natură consubstanţială sursei originare.

Există o voinţă şi o raţiune de a fi, de a trăi, în tot ceea ce este viu. Orice germen parazit se luptă pentru a trăi pe seama gazdei sale, chiar dacă duce la moartea acesteia. Dintre cei doi „combatanţi” va învinge cel mai puternic momentului, neexistând milă în natură.  Dar,plecând de la această mică „luptă” este imposibil să nu sesizăm că, şi aici, totul îşi are rostul său. Voinţa de a trăi şi interesul global este cel care va răzbate deasupra oricărei astfel de confruntări… Multe persoane vaccinate vor supravieţui atentatului unor viruşi dar şi multe vor ceda, inexplicabil. Noua medicină a adus destul de multe argumente în acest sens (al cărui studiu concret va demara cam peste o săptămână).

Ajunge pentru azi! Trebuie să ajung la serviciu…

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru