Cum funcționează... "Spiritul" nostru (5)

„Hristos a înviat!” este „salutul” nostru din această zi (şi în mai multe zile ce vor veni)! „Adevărat!” este confirmarea celor salutaţi. Mulţi dintre noi am luat Lumina ce ne confirmă credinţa în Dumnezeu şi în comuniunea cu El, dar şi în continuitatea existenţei noastre şi după moartea fizică… Şi nu neapărat credinţa în biserica ce are în acest eveniment un fundament doctrinar şi ritual.

Dar, nu în ultimul rând, noi confirmăm percepţia inconştientă a scopului altruist al lui Iisus Hristos care s-a jertfit pentru noi, de Învierea sa ţinând mântuirea noastră, prin care ne-a trecut de la moarte la viaţă. Dacă Hristos n-ar fi murit şi nu ar fi înviat pentru noi, zadarnică ar fi credinţa, nădejdea şi viaţa noastră, căci fără moartea şi Învierea Sa, „păcatul” lipsei Luminii, al Cunoaşterii divinului şi eternului din noi nu poate fi biruit.

Învierea nu este o întoarcere la o viaţă corporală ameliorată, ci este făgăduinţa făcută de Iisus încă din timpul vieţii Sale, că fiecare persoană, care l-a cunoscut pe Hristos, va participa la viaţa divină. Prin Învierea lui Hristos şi prin lucrarea harului Duhului Sfânt în lume consecinţele unei simple şi unice vieţi materiale sunt depăşite din punct de vedere obiectiv, chiar dacă, din punct de vedere al unei biserici nealtruiste, ce doar se foloseşte de divinul din noi, semnalat chiar de Iisus, mântuirea generală devine lucrătoare în momentul în care fiecare om  încearcă să-şi însuşească în mod subiectiv aceste roade.

Omul, dar şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu, se împărtăşeşte de darurile Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă prin lucrarea harului în lume, trupul nu mai este întunecat, opac, ci este copleşit de spirit, Iluminat, fiind treapta culminantă a sfinţeniei care anticipează starea trupurilor la învierea de obşte.

Suntem tentaţi să vorbim mai puţin despre aceste eveniment, după ce trece Săptămâna Luminată, însă cuvintele „Hristos a înviat!”, pe care un creştin le adresează altui creştin, pe o perioadă de patruzeci de zile, de la Înviere până la Înălţarea Domnului, nu sunt doar un salut, ori simple vorbe fără conţinut, cu care se salută un cunoscut, o adunare, un oaspete oficial sau o simplă persoană, ci sunt o mărturisire de credinţă, speranţa şi nădejdea noastră că învierea există. Lumina Învierii lui Hristos ni se dă altruist, în mod gratuit, dar trebuie să ne străduim să ne-o însuşim, fiindcă ne încredinţează că sensul vieţii noastre, garanţia vieţii viitoare se află în Învierea Mântuitorului şi în lucrarea Duhului Sfânt, care transformă trupurile noastre opace în trupuri transparente, trupuri spirituale, luminoase, trupuri pline de Duh Sfânt.

„Moartea s-a mistuit prin moartea Celui fără-de-moarte, Care cu moartea pre moarte a stricat. De aceea, pruncul care se botează se afundă de trei ori în apa cristelniței, ca semn de părtășie cu cele trei zile petrecute de Domnul în mormânt, liberându-se astfel de mortalitatea cea veșnică a omului celui căzut, urmând să mai treacă doar prin moartea cea trupească, prin care a trecut și Domnul, și Maica Domnului, și Sfinții Apostoli și toți cei care s-au săvârșit întru Hristos, pentru a gusta apoi, împreună cu ei, învierea” sunt elemente ce completează crezul nostru… şi „descrierea” percepţiilor mele legate de acest eveniment, înainte de a trece la a continua cele postate anterior (despre „dialogul” dintre ştiinţă şi religie)…

Pornind de la Iisus, cel „sărbătorit” în zilele acestea, nu pot să nu subliniez că, religiile care şi-au propus de la început un scop altruist ies din afara templelor. În acest caracter altruist a stat rolul civilizator al religiei pentru multe popoare. Trebuie spus, însă, pentru a înţelege unele discordanţe în interpretarea doctrinelor lor, cu toate consecinţele ce au rezultat de aici (certuri, anateme, represiuni, schisme, secte etc) că religiile păstrează în interiorul lor elemente cu caracter ezoteric accesibile doar clerului, iar altele traduse în mod eronat după forma iniţială. Şi nu întotdeauna din vina lor.

Heraclit, citat de Schure, ne spune că sacerdoţii egipteni aveau trei modalităţi de a exprima o idee: 1. clar şi simplu, 2. simbolic şi figurat şi 3. sacru şi hieroglific. Acelaşi cuvânt obţinea sens 1. propriu, 2. figurat, 3. transcedental, altfel spus, 1. clar, 2. semnificativ şi 3. ascuns. Se înţelege că iniţiaţii aveau cheia acestui cifru.
Şi, acest mod de a transmite totul este întâlnit peste tot, la întreaga fiinţă umană, cel puţin a vremurilor de atunci (vremuri „continuate” dogmatic până în zilele noastre), dar este şi cauza principală a interpretărilor diferite, ce ne-au îndepărtat de Lumină pe mulţi dintre noi.

Din multe puncte de vedere adevărul a fost permanent „sufocat” de dogme, de un „plasament în afara noastră al adevărului”, mai ales cele de tip „crede şi nu cerceta”, tipice, mai ales, Occidentului. Dar, pentru înţelepţii Orientului, adevărul despre noi şi univers nu se află în afară ci în interiorul nostru, aşa cum ne-a subliniat şi Iisus cu al lui celebru „voi fi în fiecare din voi”. Occidentul a voit să explice lumea proiectându-se în fenomenele şi obiectele realităţii noastre externe pe când Orientul a căutat explicaţia lumii în interiorul sufletului nostru, în profunzimile spiritului, undeva la interfaţa emoţie-intelect, în spaţiul experienţelor care nu se dezvăluie decât celui care prin iniţiere învaţă să cunoască sămânţa cunoaşterii, să lumineze abisul unde se ascunde fiinţa sa esenţială, expresie a Adevărului absolut.

Iisus nu ne-a luminat în acelaşi fel?!? Orientul a fost obsedat de Absolut, Iisus ni l-a dăruit… Şi nimic din ceea ce presupune Absolutul nu a scăpat atenţiei sale: Viaţa, Moartea, Timpul, Eternitatea, Universul şi Omul. Dar El doar a rămas în inimile şi în Învierea noastră. Însă Orientul a creat pentru fiecare o ştiinţă şi a extras consecinţa practică imediată. Această cunoaştere transformată în acţiune sever dirijată, pusă sub interdicţia divulgării, a însemnat un avantaj imens faţă de dogmele bisericilor occidentale dar şi faţă de ştiinţele cu caracter exoteric şi speculativ care şi-au găsit anevoie drumul spre concret şi niciodată în totalitate.

Ei n-au atins înălţimile siderale cu nave cosmice, dar le-au atins sigur cu spiritul, n-au tins spre adevăruri parţiale, ci spre cel total. Nu se poate judeca spiritualitatea orientală prin nivelul civilizaţiei tehnice actuale pentru că aceasta nu i-a interesat (în contradicţie clară cu spiritualitatea occidentală ce pare deosebit de atentă la orice poate „încălca” dogmele lor). Dar am putea spune că tot ceea ce noi am realizat prin tehnică, ei au depăşit cu mult prin spirit. Şi există şi materie şi spirit, după cum vedem. Dar, de ambele avem nevoie şi nu putem exclude una fără să ne fragmentăm fiinţa şi s-o izolăm de Sursă, s-o rupem de sine.

Dacă am încerca să ordonăm istoric cele două tipuri de cunoaştere observăm că, prin Grecia antică, tradiţia ştiinţelor ezoterice îşi coboară curba evoluţiei. Se continuă cu o anvergură redusă prin neoplatonicieni, gnostici şi, mai apropiat de noi, prin unele societăţi cu caracter închis şi câţiva reprezentanţă de marcă ai vremurilor noastre. Zona în care ştiinţa sacerdotală a avut o influenţă pregnantă asupra civilizaţiei antice a fost Egiptul antic. Înşişi faraonii erau nişte iniţiaţi şi civilizaţia care a creat o artă monumentală majoră a durat câteva mii de ani.

Cu Grecia, ştiinţa capătă un caracter deschis, se îmbogăţeşte cu informaţia experienţei, a observaţiei şi, prin Aristotel, începe fundamentarea ştiinţelor. Plecând de la necesităţi simbolice iniţiatice se ajunge la dezvoltarea matematicii, îndeosebi a geometriei. Pitagora, Tales, Euclid, Arhimede, Democrit, Heraclit etc., rămân de atunci nume de referinţă în istoria gândirii omeneşti. De la filozofia iniţiatică se ajunge la un pluralism de sisteme filozofice care fac şi astăzi măreţia vechii Elade. Fără această deschidere spre cunoaştere a tuturor, lumea ar fi rămas, probabil, la formele arhaice, poate mai bune spiritual, dar fără tot ceea ce a însemnat civilizaţia.

Dar, să nu uită, grecii au creat marea cultură a lumii ajunsă până la noi, deoarece au consemnat ceea ce au „adunat”, trăind în simbioză cu marea, prin care au luat în permanenţă contact cu alte lumi, cu alte moduri de gândire, de civilizaţie, cumulând şi înţelegând elementele cu care luau contact.

Contactul cu civilizaţia vechiului Egipt a fost cu certitudine cel mai roditor, spun izvoarele istorice. Ei au ajuns la conştiinţa universalităţii omului şi au imaginat prototipul său ideal. De aici cultivarea idealului clasic, a perfecţiunii modelelor create în artă. Aşa a rămas Grecia antică modelul de referinţă în multe din manifestările sale spirituale. În muzeele Romei se pot vedea sculpturi de zei şi zeiţe pe care scrie „copie romană după originalul grecesc”. Toţi zeii Romei sunt zeii Greciei, botezaţi cu nume romane. Dar un imperiu întins peste atâtea popoare, cum a fost cel roman, nu putea să nu aibă, de asemenea, cultul pentru universalitate cum l-au avut grecii. Şi forţa spiritului lor ne-a lăsat până astăzi Dreptul roman. Cu Renaşterea aveau să-i egaleze prin imaginea pictată, pe grecii care au atins apogeul în cea sculptată. Şi astfel, în Luvru admirăm şi pe Venus din Milo şi pe Mona Lisa. Sublimul a două lumi trecute, însemne ale geniului hrănit pe Terra.

Dar să revin la limitele religiei… Religiile nu şi-au extras fundamentele din fizica şi chimia acestei lumi ci dintr-o altă cunoaştere a legilor cosmice, care a început cu iniţiaţii, profeţii, spiritele evoluate şi iluminate. Cel puţin iniţial, doctrina lor a promovat valori morale care au valoare universală. Neputând lipsi din nici un cod moral, creştinismul, islamismul, brahmanismul etc, codurile morale elaborate pe baze filozofice, raţionale, toate sunt aproape identice. Diferă doar în elemente ce ţin de specificitatea culturilor din care provin. De aceea au avut rol şi de lege şi de ştiinţă în vremuri fără lege şi fără ştiinţă. În aceasta a constat în primul rând rolul lor civilizator, bineînţeles când nu s-au impus cu sabia unei alte civilizaţii, aşa cum s-a întâmplat, tulburător, pe întregul pământ…

Se ridică o întrebare: ţinând seama de sursa de cunoaştere a religiilor, posedă acestea o cunoaştere completă?!? În mod cert, NU. Chiar şi în cele mai bogate experienţe de „iluminare” nu se obţin decât fragmente în relaţie mai mult cu orizontul de cunoştinţe şi preocupări ale persoanei în cauză. Redarea în cuvinte este de asemenea dependentă de aceiaşi factori. De aceea sunt aşa de multe viziuni diferite. Elementele comune sunt cele care permit elaborarea unui model, dar niciodată complet. Religiile, ca şi ştiinţele, poartă în ultimă instanţă o semnătură umană. Noi vrem să descriem, de exemplu, o casă cu mai multe etaje pe care nu o vedem decât din interior. Acesta este Universul. Nu vom reuşi niciodată să îl cunoaştem în totalitatea sa şi vom descrie întotdeauna spaţiul în care suntem închişi.

De aici perceptibila opoziţie între ştiinţă şi religie, dacă aceasta există… Ambele constituie preocupări ale spiritului uman. Ambele au ca obiect cunoaşterea şi ambele au ca finalitate omul. Religia se preocupă de dimensiunea sa invizibilă, ştiinţa de cea concretă, vizibilă. Avem astăzi argumente, după cum am văzut, care pledează pentru vizibil şi pentru invizibil. Fizica cuantică descrie un univers care transcede posibilitatea sa de redare prin conceptele raţionale cu care am fost obişnuiţi în viziunea tridimensională prin întindere şi substanţă şi o condiţionare pluridimensională de către o realitate ce transcede conştiinţa. Mai mult, legităţile deduse din structura acestui univers ne trimit, după cum am văzut, la concepte formulate de gândirea ezoterică şi religioasă. Există deci, o condiţionare pluridimensională de către o realitate ce transcede conştiinţa.

Religiile s-au ocupat de lumea abisului din noi, de latura noastră interioară. Ştiinţa s-a ocupat de cea exterioară. Şi există şi interior şi exterior, în ambele fiind noi. Pentru unitatea noastră avem nevoie de ambele laturi. Religia se adresează mai mult inimii, ştiinţa mai mult creierului. Şi trebuie să avem şi inimă şi creier. Una s-a ocupat de Sacru, alta de Profan. Şi omul are nevoie acum mai mult decât oricând, în disperarea cu care se caută fără a se găsi, de înălţarea conştiinţei la dimensiunea salvatoare a Sacrului.

Trăim o perioadă de mari frământări istorice, de agresivitate manifestată la toate nivelurile (război, crimă, asuprire legală, etc) deci de o cădere spirituală. Tabloul lumii privit retrospectiv o confirmă în totalitate. Dacă în trecut însă un conflict avea consecinţe pe care istoria le recupera, acum istoria se poate opri în loc, în cel mai fericit caz. Să dăm o şansă istoriei, ascultând de raţiunea Sacrului din noi, pe care am uitat de mult să o mai ascultăm (pornind de la cel ai mic dintre noi şi terminând, mai ales, cu liderii noştri). Acum, după ani de ani de evoluţie a cunoaşterii, suntem obligaţi să intervenim în disputa filozofică şi istorică „Platon-Aristotel”. Lumea ideilor lui Platon nu este decât cea a dimensiunii invizibile în care sunt arhetipurile lumii concrete. Aristotel este filozoful lumii vizibile, concrete de care s-au ocupat ştiinţele moderne.

Şi există şi sus şi jos, şi vizibil şi invizibil, şi Platon şi Aristotel. Acum, după aceste mii de ani de întrebări şi căutări, avem argumente concrete, palpabile să emitem un răspuns pertinent printr-o sinteză a celor două tipuri de cunoaştere pentru a găsi calea de a ieşi poate din cea mai gravă criză morală pe care omul a trăit-o vreodată. Mult mai gravă decât la vremea când Necunoscutul ne-a trimis pe marii săi profeţi pentru a ne salva, pentru a ne aduce Lumina…

Între gestul Învierii lui Iisus cu Lumina adusă spre şi pentru noi şi „crucificarea” acestuia ce alegem. Să fim Luminaţi sau crucificaţi?!? Sau… Cine va fi profetul vremii noastre?

Mă voi opri acum… Dar voi continua cu posibile răspunsuri pentru noi începând cu postarea de mâine…

Cristos a înviat! Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru