Cum funcționează... "Spiritul" nostru (1)

Drumul spre noi înşine trece obligatoriu prin Cunoaştere. Pentru a şti să ne găsim pe noi înşine trebuie mai întâi să ştim cine suntem, care este adevăratul nostru statut. Uzând de datele acumulate până în prezent, am schiţat drumul parcurs de evoluţie până la noi. Apoi am analizat statutul omului raportat la propria sa gândire şi la propria sa psihologie. Dar, care este statutul omului raportat de Univers, la Întreg, la Unicitate?

Un răspuns la această întrebare ne obligă să luăm în discuţie toate posibilităţile noastre de cunoaştere. Avem acces la fiinţa noastră reală, îi înţelegem sensul său ce nu poate fi desprins de cel al lumii în care trăim? Cu alte cuvinte, ştim adevărul despre noi? Se reflectă acest adevăr în viaţa noastră?

În esenţă, există două moduri de cunoaştere: unul raţional sau logic şi altul intuitiv sau analogic. Unul este considerat a fi analitic şi altul sintetic, unul este al lumii concrete, celălalt al unei linii de simboluri, unul este al ştiinţei, celălalt al religiei, poeziei, artei, revelaţiei, unul concepe o lume fragmentată (dar din ce în ce mai compactă, mai unică) unită prin legităţi de funcţionare, celălalt exprimă o lume continuă, interconectată prin structura sa. Ambele moduri de cunoaştere au avut ca obiect aceeaşi lume, dar au privit-o din unghiuri diferite (au avut doar puncte de referinţă diferite).

Gândirea logică, raţională, este consemnată pentru prima dată şi s-a impus prin Aristotel, apoi prin Descartes, Newton şi toate ştiinţele exacte clasice. În virtutea acestei viziuni, lumea pe care o percepem este singura reală, cognoscibilă, determinată de cauze obiective, într-un spaţiu şi un timp ce au un caracter absolut. Analiza acestui lucru ca fenomen, ca legităţi de funcţionare şi cauze determinante constituie obiectul ştiinţelor. Este cunoaşterea care a condus la dezvoltarea civilizaţiei şi culturii actuale de tip european.

Având însă la bază principiul aristotelic al terţului exclus, n-a admis decât existenţa unui singur adevăr. Şi întotdeauna acesta a fost cel al puterii dominante în stat. La rândul său puterea s-a folosit fie de "adevărul" reclamat de religia oficială, fie de cel furnizat de o ştiinţă intens politizată (fie şi prin simpla manipulare a direcţiei spre care se investesc fondurile în cercetare). De aici a rezultat intoleranţa, cu multitudinea sa de forme de manifestare: prigonirile celor de altă religie decât cea oficială, inchiziţia, arderea pe rug, execuţiile politice, închisorile, interzicerea altor opinii în cultură şi gândire în afara dogmelor impuse, etc.

Este, deci, o cunoaştere care a adus mari servicii omenirii prin dezvoltarea ştiinţei şi civilizaţiei moderne şi mari deservicii prin cultivarea intoleranţei. Dincolo de avatarurile sale, trebuie să ne întrebăm însă dacă, aşa cum pretinde, este singura aptă să ne releve adevărul despre noi, să ne redea pe noi nouă înşine. Pentru aceasta este nevoie să analizăm până unde are acces cunoaşterea subiectivă şi până unde cea ştiinţifică.

Vom începe cu unele consideraţii despre cunoaşterea ştiinţifică. Lumea percepută prin simţuri este, fără îndoială, una singură, reală ca fenomen de sine stătător, independent de percepţiile noastre. Dar percepţia este diferită de la specie la specie, în funcţie de imperativele vitale ale acesteia, ca şi de la om la om. Broaştele nu văd decât lumea aflată în mişcare, insectele o lume în mozaic, câinele percepe urmele olfactive dar şi presimte (ca şi pisica) prin mijloace doar de el ştiute, întoarcerea acasă a stăpânului de la distanţe ce ies din raza simţurilor noastre.

Simt adeseori pericolul în care se află stăpânul şi întreprind uneori măsuri de salvare, cum ar fi trezirea din somn când a luat foc casa, salvarea de la înec, scoaterea din locuinţa care urma să se prăbuşească în seism, etc. În natură sunt dimensiuni pe care nu le vedem, sunete pe care nu le auzim, culori pe care nu le sesizăm, realităţi de care am putea lua cunoştinţă prin simţurile noastre pentru că avem un registru de percepţie limitat mult mai mult decât la alte specii. Instrumentele şi aparatele pe care le-am creat ne-au relevat, dintr-odată o lume la care nu aveam acces, dar nici acestea nu ne pot reda (cel puţin în aceste timpuri) ultima realitate deoarece ele sunt construite conform concepţiei minţii noastre, doar ca o prelungire a simţurilor, iar, după cum spunea Hamlet lui Horaţio "în cer şi pe pământ sunt mai multe lucruri decât gândurile noastre".

Aşadar, asemenea altor specii noi percepem o lume utilă nouă, în acord cu concepţiile şi sugestiile noastre. O riglă este dreaptă numai pentru că limita denivelărilor iese din registrul nostru de percepţie. Noi suntem o lume formată din obiecte izolate, fără relaţie între ele, în timp ce alte modalităţi de percepţie, după cum am văzut, ne-o semnalează ca fiind "doar un ocean de energie cu o concentraţie anume de frecvenţe acolo unde se află obiectele". Cât despre modul în care ne percepem semenii, relaţiile dintre noi şi ei, locul nostru între ei, opiniile despre aceştia, o spune suficient, credem, peisajul social al lumii actuale. Dacă percepem la fel lumea, de ce nu ne formăm aceeaşi opinie despre ea? Pentru că o percepem diferit şi avem interese diferite. Aşadar, la întrebarea dacă simţurile acoperă întreaga realitate existentă am răspuns negativ. Aşa am trecut de la certitudine la incertitudine...

Până la începutul secolului 20, ştiinţa care se ocupa în mod deosebit de studiul naturii era fizica clasică. Legile descoperite au permis formularea unei imagini deterministe a lumii. Fenomenele deveneau deductive şi predictive pentru legităţile lor caracteristice descrise de fizică. Au şi motivat, ca urmare, o concepţie materialistă despre lume, facil şi naiv optimistă la unii, rigidă şi exclusivistă la alţii. aspectul lumii secolului 20, cu laturile sale bune şi cu marile sale scăderi (cele două războaie mondiale, ameninţarea cu cel de-al treilea, alienarea psihologică, existenţa diversităţii de opinii, cu sisteme politice diferite care au condus la consecinţele binecunoscute) este rezultatul acestei gândiri.

Fizica clasică a propus un model mecanicist de univers, în care predicţia rezultată din cunoaşterea legităţilor de mişcare permitea o viziune deterministă şi optimistă, bază a ştiinţelor exacte şi a unei filozofii materialiste. La sfârşitul secolului 19 toate fenomenele fizice au fost explicate prin fizica newtoniană şi ecuaţiile despre câmpul electromagnetic ale lui Maxwell. Începând din secolul următor se acumulează noi fapte de observaţie care nu mai pot fi explicate prin teoriile acestei "forme" a fizicii clasice. Descoperirea radioactivităţii impune ştiinţei să pătrundă în universul atomic. În locul unei particule indivizibile, care ar fi trebuit să se mobilizeze cu o forţă exprimată prin produsul dintre masa şi acceleraţia sa, se descoperă un spaţiu "populat" cu particule şi "animat" de forţe electrice. Mecanica newtoniană nu mai este aici valabilă şi se naşte fizica cuantică.

Prin Plank, Einstein, Bohr, de Broglie, Schrodinger, Pauli, Heisenberg, Dirac şi mulţi alţi ctitori ai fizicii cuantice, ni se înfăţişează un univers ale cărui fenomene nu mai răspund criteriilor impuse de ştiinţele exacte. este un univers care frapează în primul rând prin statuarea unui principiu opus celui postulat de fizica clasică, principiul incertitudinii. Nu se pot determina în acelaşi moment viteza, locul sau spaţiul şi timpul de mişcare al unei particule. Astfel, la nivel subatomic dispărea unul din principiile de care avea să se facă mai târziu mult caz, cel al determinismului, prin care s-a combătut în unele ţări religia şi au fost taxate ca neştiinţifice o serie de fenomene din lumea psihicului.

Aşa apar paradoxurile din care cel mai pregnant este "cum se construieşte o lume a certitudinii pe una a incertitudinii?!?" Întrebare fără răspuns (chiar şi în aceste timpuri)!!! Simţurile noastre sunt bulversate în faţa noilor concepte de Cauză, Spaţiu şi Timp, care îşi pierd accepţiunile clasice prin teoriile relativităţii restrânse şi generalizate ale lui Einstein (ce rost ar mai avea să luăm în considerare "vechile" şi noile descoperiri ale fizicii cuantice). Aflăm de existenţa unui spaţiu curb în apropierea unor corpuri cosmice mari, de un timp care nu se mai scurge uniform cu diferit, în funcţie de diferite "detalii" cum ar fi viteza de mişcare (iar din fizica cuantică aflăm de nimicul total, de energia "inteligentă", de multivers). Se pătrunde într-o lume în care legităţile n-au decât expresie matematică dar sunt reale, perceptibile, iar logica de tip aristotelian cu care s-a operat până acum (mii de ani) îşi încetează funcţionalitatea. După cum ne spune F. Capra, la nivel subatomic materia nu mai există cu certitudine, evenimentele nu se petrec cu exactitate, ci "au doar tendinţa de a se petrece".

Găsirea şi descrierea celei mai mici dimensiuni aflată în structura materiei, ultima "cărămidă", a preocupat încă din antichitate gândirea filozofică şi, ulterior, pe cea ştiinţifică. Astăzi, Chew, prin teoria bootstrap, propune renunţarea la ideea existenţei unei "cărămizi" fundamentale reprezentată printr-o particulă în mişcare şi înlocuirea acesteia cu noţiunea de "câmp" sau de "simetrie fundamentală" deoarece nu se poate găsi un sistem logic care să fie concordant cu tot ceea ce observăm. Şi, fizica cuantică, cu toate că s-a demonstrat manifestarea de tip "ultima cărămidă" prin certa existenţă a cuantei, a energiei minimale ce stă la baza a orice, confirmă că trebuie să ne mulţumim, pentru acest motiv, doar cu aproximaţii statistice şi ipoteze.

Conform teoriei bootstrap, lumea nu mai este formată din entităţi separate, cum era concepută în mod mecanicist de fizica clasică, ci acum ne apare ca o ţesătură dinamică de evenimente aflate în interacţiune, motiv pentru care proprietăţile unei părţi rezultă din ale celorlalte, fiecare parte conţinându-le pe toate ca într-o hologramă. Lumea este o entitate coerentă în care fiecare parte este conectată cu toate celelalte din univers, motiv pentru care o acţiune exercitată asupra uneia se reflectă asupra tuturor. La nivel fundamental există o nonseparabilitate. Acest principiu care exprimă esenţa şi funcţionalitatea coerentă a întregului univers este fundamental pentru înţelegerea noastră înşine.

Ceva există numai pentru că altceva îl determină. Noi existăm ca determinare proprie şi acelaşi timp a celorlalţi. Nu există o identitate precisă ci o aproximare a unor interacţiuni complexe. Astfel, realitatea în care trăim ne apare doar ca o aproximaţie, fiind imposibil să cunoaştem resorturile ultime ale naturii.

Am amintit până acum de existenţa unui nivel de cunoaştere inaccesibil ştiinţelor clasice, care este abordat de către fizica cuantică şi dominat de principiul incertitudinii, cu posibilitatea de predicţie doar probabilistic, statistic şi care necesită altă logică şi alt limbaj pentru a fi descris, decât cele oferite de gândirea noastră raţională. Vom vedea mai târziu că extinderea acestor concepte pentru descrierea realităţii pune la grea încercare simţul comun de cunoaştere, de percepere al omului, dar pentru a se înţelege pe sine şi a extrage consecinţele ce se impun este obligat să facă efortul.

Apropos de efort... Ajunge pentru azi! Mâine vom continua...

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru