Cum funcționează... "Trupul" nostru (24)

Am ajuns la momentul în care pot realiza o nouă postare deosebit de interesantă. În postările anterioare am dezbătut destule elemente despre sugestie şi, ceea ce este important aici, despre autohipnoză. Şi, în cazul nostru, autohipnoza înseamnă capacitatea de a programa ceea ce urmează să facem, la voia noastră.

Concret, este vorba despre autoprogramare. O autoprogramare care, după cum am văzut, poate merge de la "programarea" unei bune funcţionalităţi a funcţionării organismului, deci a sănătăţii, până la programarea pe şansă sau eşec, funcţie de calitatea acestei autoprogramări. În zilele noastre, această autoprogramare este studiată şi "susţinută" de mai mulţi termeni cum ar fi cel de psihocibernetică, cel de dezvoltare personală, etc.

Experienţele în domeniul sugestiei au demonstrat ce rol covârşitor poate avea în viaţa noastră şi ce posibilităţi nefolosite există în noi. Când un om fără aptitudini deosebite poate desena sub sugestie ca un artist (vezi postările anterioare), când un timid, sub aceeaşi influenţă, poate ţine un discurs strălucit, atunci nu se "toarnă" (prin aceste eforturi externe) nici talent, nici memorie, nici curaj în creierul oamenilor ci, pur şi simplu, se învinge bariera psihologică pe care cenzura conştienţei noastre o impune în manifestarea noastră.

Există în noi capacitatea de memorare şi de creaţie dar convingerile pe care ni le-am format prin experienţă şi educaţie despre limitele noastre sunt cele care se opun valorificării sale complete. Reflectarea în conştiinţă a sentimentului de limitare a capacităţii noastre reprezintă ceea ce a fost numit barieră psihologică. Pentru a înţelege modul în care apare acest adevărat handicap pentru mulţi dintre semeni trebuie să lămurim, mai întâi, o altă noţiune cu care este conectat, imaginea de sine.

Din clipa în care, la vârsta copilăriei, începem să ne conştientizăm pe noi înşine, ca fiinţă existentă în lume, ne formăm involuntar o imagine proprie în care sunt înscrise datele noastre fizice şi posibilităţile intelectuale. Deşi este paradoxal, prima imagine pe care ne-o formăm în conştiinţă nu este a noastră ci a celor din jur. De aceea, în clipa în care începem să ne reflectăm conştient pe noi înşine apare imediat în mintea noastră comparaţia. Orice fenomen nu are valoare decât în comparaţie cu altul similar. Comparaţia rămâne sursa tuturor fericirilor şi nefericirilor noastre, în general imaginare.

Prin comparaţie ne trăim sentimentul amar al neîmplinirii sau satisfacţia orgolioasă a dominaţiei asupra altor fiinţe din a căror umilire ne trăim plăcerea superiorităţii. Ne formăm prin autoobservaţie şi prin impresiile exprimate de anturaj o "imagine de sine" care va fi oglinda psihică pe care o purtăm nedespărţiţi de-a lungul întregii noastre vieţi în care ne vedem în permanenţă pe noi înşine, jalnică mască ce striveşte submasca ce ne caracterizează cu adevărat (vezi postările anterioare) pe lângă subminarea, la propriu, a adevăratelor noastre potenţiale.

Dincolo de coordonatele sociale care, evident, au un rol esenţial în imprimarea traiectoriei unui om, imaginea de sine devine mobilul psihologic ce ne motivează aspiraţiile. În funcţie de această imagine vom fi mobilizaţi sau demobilizaţi în atingerea ţelurilor noastre. Deci, conţinutul trăirilor afective nu este decât rezultatul permanentei confruntări dintre ceea ce credem despre noi (programarea exterioară) şi ne determină să acţionăm conform acestor credinţe (masca) şi ceea ce simţim şi suntem în realitate (submasca).

Din perspectivă psihologică se poate spune că istoria omenirii nu este decât o istorie a luptei pentru "a fi" şi "a avea". A fi liber, a fi stăpân, a fi erou, a fi admirat, a fi lăudat. A avea mai întâi strictul necesar, a avea apoi ceea ce au şi alţii şi, după aceea, să ai ceea ce nu are nimeni. În funcţie de imaginea de sine vom trăi dezinvolţi sau complexaţi afectiv. Din acest motiv este foarte important cu ce impresie despre noi pornim în viaţă. Aici apare rolul pregnant al părinţilor, al şcolii, factura psihologică a anturajului în care se dezvoltă un copil.

Subaprecierea de către pedagogi, batjocorirea de către colegi, utilizarea necenzurată de către părinţi a unor expresii de genul "nu va ajunge nimic din tine", "eşti un incapabil", s.a. pot avea pentru temperamentele sensibile un efect dezastruos asupra motivării psihologice în viaţă. Pot rămâne marcaţi de aceste "aprecieri" trăind toată viaţa într-o lume a îndoielii, a amărăciunii, a revoltei împotriva neputinţei. Ştiind că valoarea sa este modestă, nu-şi va fixa aspiraţii înalte, nu va lupta pentru a avea un loc de frunte în şcoală şi ulterior în societate, mulţumindu-se resemnat cu un loc modest în viaţă.

De aceea primii şapte ani de acasă şi primii ani de şcoală sunt hotărâtori pentru dezvoltarea noastră ulterioară. Există, desigur, şi oameni de voinţă, care se luptă încrâncenat pentru depăşirea condiţiei lor nefavorabile atingând adesea performanţe deosebite, pentru că, între dotare şi voinţă învinge ultima. Adler şi-a fundamentat teoria supracompensării pe această realitate iar istoria marilor personalităţi ne oferă suficiente exemple ilustrative.

Există şi un revers nedorit al medaliei. Instinctiv sau cu rea intenţie, indivizi amorali recurg la complexitatea altei persoane (soţ, soţie, concurent, subaltern, etc) printr-o inoculare lentă a unei false imagini despre sine. Aluzii aparent întâmplătoare, subaprecieri mascate, ignorarea ostentativă sau dispreţuitoare pot săpa adânc în firile sensibile. A spune cuiva zi de zi "eşti incapabil", "eşti urâtă" etc conduce în cele din urmă la identificarea insului cu imaginea care i-a fost inoculată, determinându-l pe acesta să adopte un comportament. Mulţi dintre noi cunosc femei care realmente sunt frumoase dar care sunt complexate din cauza negării frumuseţii lor de către un partener gelos.

Expresii formulate uneori din neatenţie, fără nici un fel de intenţie de jignire, pot avea efecte nebănuite. Rezultă de aici cât de important este rolul educaţiei fiecăruia dintre noi în păstrarea unor raporturi armonioase, civilizate şi constructive între oameni, prin respectarea unor reguli care îşi au un profund ecou în psihologia umană. Pentru că ştiinţa psihologiei umane ar trebui să fie singurul criteriu de fundamentare al relaţiilor interumane. Orice alte motivări sunt neştiinţifice şi cu consecinţe catastrofale, după cum se vede, pentru convieţuirea umană. Într-o lume motivată doar de orgolii, uităm să respectăm semenii şi să apreciem meritele lor, manifestându-ne doar revoltaţi de limitele lor.

În raport cu modalitatea de reflectare în conştiinţă a imaginii de sine s-ar putea distinge trei categorii de oameni. Am comentat despre cei care îşi subapreciază posibilităţile reale formându-şi o serie de complexe afective. Sunt structurile temperamentale cele mai sensibile, cele mai fragile. Există apoi oameni care îşi evaluează corect posibilităţile şi îi considerăm a fi normali. Dar, în fine, nu se poate fără, există şi o a treia categorie de oameni care îşi supraevaluează posibilităţile însuşindu-şi o imagine eronată, hiperbolizată despre sine. Succesul facil obţinut prin unele graţii fizice, adularea din interes a celor din jur pot conduce la infatuare, aroganţă, comportament agresiv faţă de subalterni sau faţă de anturaj.

Este nevoie de multă înţelepciune să poţi rămâne tu însuţi în mijlocul zarvei stârnite în jurul tău. Dar, de partea cealaltă, este nevoie de o minimă înţelepciune pentru a putea pricepe propriul tău adevăr şi nu al celor interesaţi, într-un sens sau altul, să te defăimeze sau să te aduleze. Cel mai mult ar trebui să ne bucure sau să ne întristeze nu ceea ce spun despre noi aceia care nu se văd decât pe sine, ci ceea ce ştim noi despre noi. Acolo, în profunzimea fiinţei noastre se află adevărul, adevăratul şi singurul martor pe care nu-l putem eluda, nu îl putem minţi.

Şi, cea mai mare pedeapsă este jena faţă de noi înşine, de ceea ce ştim noi şi nu ştie nimeni. Fără îndoială, numai dacă avem bun simţ. Şi, bunul simţ este o expresie a înţelepciunii, iar dacă nu este totul nu este decât rezultatul educaţiei, bunul simţ fiind parte constitutivă a naturii umane. Cred că numai aşa ne putem explica drumul unor inşi până la agresivitatea dictaturilor care au însângerat istoria, care ne-au deformat drumul vieţii noastre către păstrarea calităţilor esenţiale cu care a fost înzestrat ceea ce numit a fi OM.

Cunoaşterea acestor aspecte considerate minore, de vreme ce nu li s-a acordat suficientă atenţie în literatura de specialitate, are pentru noi şi alte consecinţe practice. Am discutat mai sus că omul nu îşi utilizează decât o infimă parte din potenţialul cu care a fost dotat. Acest lucru este rezultatul, în special, A existenţei unor aşa-numite de către diverşi autori ca fiind "bariere psihologice". În acţiunea de memorare a unui material, de prestare a unei activităţi de creaţie, plecăm de la imaginea pe care o avem asupra propriilor noastre posibilităţi de a face acel ceva.

Obişnuiţi, de la vârsta şcolară, să memorăm poezii de 4 - 5 strofe vom fi convinşi de dificultatea de a învăţa pe de rost Luceafărul. Bariera psihologică a intrat în funcţiune, sugestia că "nu se poate" devenind dominantă. Astfel, ne-am condiţionat negativ limitele capacităţilor noastre, prin intermediul unei simple credinţe. Exemplele pot continua şi, astfel, devenim şi suntem ceea ce credem despre noi tocmai pentru că ne comportăm în virtutea modelului psihologic adoptat de noi înşine.

Există o condiţionare negativă şi pentru trăirile noastre afective, a sentimentului nostru de "a fi". Dacă în permanenţă vom răspunde blazaţi la întrebările anturajului că "ne merge prost", aşa se va întâmpla în realitate. Vom inocula în subconştientul nostru lipsa de motivaţie, indiferenţa şi trăirea negativă a fiecărui (dacă nu oricărui) eveniment. O astfel de atitudine nu corespunde în primul rând realităţii. Nimeni n-ar putea trăi clip de clipă o neîntreruptă suferinţă pentru că orice proces fiziologic se epuizează şi este înlocuit temporar cu o altă stare.

Dacă nu reprezintă doar expresia unui spirit blazat, atunci este vorba despre o epuizare a capacităţii de a ne bucura. Şi, pentru a fi bine dispus, optimist, avem nevoie de energie de consumat pentru că nici un fenomen din lumea vie sau nevie nu se poate desfăşura fără consum de energie. Este în acelaşi timp o problemă de adaptare psihologică la mediu (pe care o vom aborda în alte postări), care se manifestă în special prin intermediul modelelor de referinţă pe care le acceptăm şi ne devin credinţe.

Da, după cum am discutat şi anterior, în structura imaginii de sine există un model de referinţă cu care individul încearcă în permanenţă să se identifice. Fiecare epocă şi fiecare generaţie îşi are un model propriu, conflictele între generaţii devenind uşor de înţeles prin această prismă. Există modele de referinţă utile sau, dimpotrivă, nocive pentru societate. Modelul de "spiritus rector" al lumii, de exemplu, a costat numeroase vieţi pierdute în războaiele de dominaţie, după cum modelul marilor personalităţi a constituit un puternic imbold în viaţa unor oameni care au ajuns, la rândul lor, mari personalităţi. este cunoscută influenţa exercitată mai ales la vârsta adolescenţei de lectura lucrării lui Plutarh ("Vieţi paralele") asupra lui Alexandru Macedon, care ar fi avut exprimarea "O, atenieni, la câte suferinţe mă supun pentru a-mi atrage laudele voastre", pe care Alexandru ar fi rostit-o în timpul campaniei care l-a făcut nemuritor, exprimând dorinţa acestuia, elev al lui Aristotel, de a deveni un model de erou, demn de Grecia Antică.

După cele discutate despre importanța pe care o are în existența noastră ”imaginea de sine”, este firesc să ne întrebăm dacă nu putem avea şi căi practice de orientare a acesteia în raport cu scopurile noastre. În formularea unui răspuns pozitiv, ca şi prezentarea unor sugestii privind "optimizarea funcţionalităţii" noastre, vom pleca de la conceptul de psihocibernetică, formulat de Maxwell Maltz. Acesta, de profesie chirurg estetician, a observat că, modificarea aspectului fizic al pacienţilor săi "opera" în scurt timp, în cele mai multe cazuri, o transformare fericită şi asupra personalităţii acestora.

Meditând asupra fenomenului a ajuns la concluzia că o imagine fizică necorespunzătoare unui model general acceptat va avea consecinţe negative şi pe planul personalităţii, antrenând după sine complexe de inferioritate. Este suficient, şi-a spus Maltz, să înlături cauza, în speţă să corectezi defectul fizic, pentru ca efectul tradus prin ecoul psihic negativ trăit să dispară. Astfel, dacă în loc de bisturiu s-ar folosi doar sugestia (în loc de bisturiu) pozitivă în stare să modifice "imaginea de sine" a individului, nu s-ar putea ajunge la acelaşi rezultat. Şi răspunsul pozitiv a fost crearea psihociberneticii. Maltz consideră creierul uman ca o maşină care funcţionează aşa cum o programăm. Dacă programarea este bine făcută, maşina va lucra pentru noi, dacă nu, în defavoarea noastră. Am discutat mai sus că obiectivele propuse, în alţi termeni, programarea, sunt funcţie de imaginea de sine. De aici şi concluzia că individul se autoprogramează pe şansă sau pe eşec, în funcţie de impresia pe care o are despre sine.

Aşa am ajuns şi la autoprogramare. Dorinţele, speranţele, teama, sugestiile pozitive şi negative, convingerile, optimismul sau blazarea etc. pot crea în subconştientul nostru programe a căror finalitate ultimă este reuşita sau eşecul. Am putea spune că omul a făcut dintotdeauna uz de psihologie fără să ştie. Rugându-se la zei, lăsându-se convinşi de oracole, fixându-şi idealuri, nu a făcut altceva decât să-şi orienteze programelor subconştientului pe drumul reuşitei, să-şi orienteze conduita în maniera care conducea spre succes. Pentru a fi mai sugestivi revin la exemplul cu conducătorul unei maşini, a propriei maşini.

Dincolo de evenimentele neprevăzute şi "independente" de noi, suntem singurii responsabili de toate incidentele şi accidentele survenite pe drumul nostru. Astfel, orice trăire negativă de care nu ne putem debarasa poate avea în timp ca rezultat programarea creierului în detrimentul nostru. Femeia care îşi pierde pe parcursul căsătoriei interesul pentru propria sa înfăţişare şi adoptă un alt mod de comportament estetic se programează la un anumit nivel fiziologic şi se îndreaptă spre o prematură îmbătrânire.

Esenţială în observaţiile lui Maltz ni se pare a fi aceea că "spiritul nu face diferenţa între experienţa trăită şi aceea care este intens imaginată" (şi despre acest subiect am mai discutat). De aici o serie de recomandări şi deducţii practice pentru formarea unei noi imagini de sine, a unei noi scheme funcţionale şi chiar structurale. dacă imaginea de sine este satisfăcătoare comportamentul nostru va fi adecvat, iar dacă este minată de complexe întreaga noastră conduită va fi programată spre eşec. La rândul său, eşecul întreţine trăirile nevrotice în care anxietatea, autoanaliza obsedantă şi trăirea dureroasă a sentimentului de ratare sunt pe prim plan.

Un eşec nu este atât de dezastruos în sine, cât efectul pe care îl are asupra noastră. Întâlnim zilnic în practica noastră medicală situaţii de genul celor descrise. Şi, pentru toţi aceştia a devenit o datorie pentru noi, cei care am înţeles şi avem acces la înţelegerea şi propagarea acestor cunoştinţe (care stau la baza noii medicine/ a noii cunoaşteri) pentru a lămuri în primul rând pe cei bolnavi că, salvarea lor nu poate veni de la un medicament miraculos, de la o intervenţie medicală de excepţie ci din schimbarea convingerilor despre sine. A-i învăţa să-şi creeze o nouă schemă funcţională, o nouă programare prin auto şi heteroinoculare în subconştient a unor sugestii pozitive, vizează rezolvarea definitivă a suferinţei, în timp ce recomandarea unui anxiolitic nu aduce decât o rezolvare de moment, un câştig de timp necesar exact acestui efort de automodificare.

Viaţa este o suită de rezolvări de probleme, ni se spune. Tot ceea ce învăţăm devine o deprindere abia după ce este preluat de subconştient. După cum manevrele de conducere a unui vehicul devin automate prin trecerea lor în subconştient, la fel vor fi asimilate de subconştientul nostru şi imaginile şi reprezentările referitoare la noi, sugestiile, mijloacele de împlinire a unor dorinţe, siguranţa în orice activitate, etc., dacă toate acestea sunt menţinute în mintea noastră suficient de mult. Importantă ni se pare calea şi nu timpul, care este la fel de diferit ca durată pe cât de diferiţi sunt oamenii şi "nu este o problemă de dacă ci o problemă de când".

Această cale există! Nu numai pentru obţinerea unei linişti de care avem cu toţii nevoie într-o viaţă prea puţin liniştită, dar şi pentru relevarea unor potenţe creatoare ce sunt real la dispoziţia noastră. dacă există o realitate în posibilitatea de a determina creierul să lucreze în favoarea noastră prin ideile, sugestiile etc. ajunse în subconştientul nostru, atunci apare uşor de înţeles ce consecinţe practice poate avea pentru noi, existând numeroase exemple care sugerează chiar o programare inconştientă a destinului.

Aruncarea unei vorbe la întâmplare, "prevestirea" sfârşitului cuiva pot avea pentru unii oameni mai sugestionabili consecinţe fatale tocmai prin efectul exercitat asupra subconştientului lor. Şi, dacă prin subconştientul nostru se pot săvârşi "minuni" învăţând doar să-l programăm, de ce nu ne-am folosi de această posibilitate în scopul optimizării funcţionării noastre, inclusiv a relevării unor potenţe creatoare? Oamenii au rămas impresionaţi de modul în care au fost "relevate" unele idei ştiinţifice creatorilor lor. Niels Bohr povesteşte el însuşi cum a avut un vis cu imaginea atomului. Tot în vis au văzut şi Kekule structura benzenului, Mendeleev celebrul sistem periodic al elementelor, Voltaire o altă variantă a "Henriadei" şi exemplele pot atinge un număr greu de imaginat.

Selye, creatorul conceptului de stres, cunoscut azi poate mai mult decât acela de informaţie, ne sfătuieşte că, atunci când avem o problemă dificilă de rezolvat să ne gândim seara la ea înainte de a adormi (există o veche zicală în acest sens: "Noaptea este un sfetnic bun"), lăsând-o ca o sarcină în seama subconştientului nostru, adeseori având a doua zi dimineaţă soluţia problemei.  Fenomenul era cunoscut încă din antichitate, de vreme de Homer credea că "zeii folosesc visul pentru a face cunoscută oamenilor voia lor", iar stăpânii celebrelor cetăţi elene se duceau să doarmă în templu când aveau de rezolvat probleme de stat importante.

"Visul profetic", "intuiţia", "inspiraţia" ne vor apărea în această viziune şi ca prelucrări inconştiente ale propriei noastre sugestii, dorinţe, informaţii, convingeri, pe lângă implicarea lor de ordin arhetipal. A învăţa să dai sarcini inconştientului, iată una din căile spre creaţie, una din căile de a deveni eficienţi în toate acţiunile noastre. Concluzionând asupra celor de mai sus, se poate spune că fiecare din noi purtăm în munte propria noastră imagine, în funcţie de care adoptăm un model comportamental. Acesta poate fi adecvat sau neadecvat dorinţelor noastre. Trăirea negativă sau pozitivă a propriei noastre imagini operează modificări în subconştient şi probabil inclusiv în câmpul nostru "astral", cum susţin unele surse, constituind una din cauzele care ne propulsează pe linia şansei sau eşecului.

După Maltz, fiecare din noi este un "Eu". Nici superior, nici inferior, ci, pur şi simplu un "Eu". Extinzând, am putea adăuga că fiecare din noi a venit pe lume în locul său. Fiecare din noi reprezintă un "Eu" unic, irepetabil, o şansă din miliardele de a nu fi fost, pentru că au trebuit să concure tot atâtea evenimente în infinitatea Timpului şi Spaţiului pentru ca noi să fim aici, acum. Un singur obstacol, o singură abatere, o clipă mai devreme, o clipă mai târziu ar fi suficiente ca acela ce este acum să fi fost altul sau să nu fi fost. Din milioanele de celule iniţiale care au dat asaltul asupra celulei mamă, una singură a avut şansa de a câştiga, fiind acela care ne-a purtat pe noi. Pentru noi a fost clipa, a fost locul, s-a deschis Cerul şi a fost Pământul.

Suntem una din secvenţele infinitului, un punct situat undeva în spirala galaxiei noastre, expresie a visului cosmic. Noi suntem începutul şi sfârşitul, alfa şi omega, în sensul realităţii imediate, lumea începând şi terminându-se odată cu fiinţa noastră. Şi, dacă tot este "săptămâna patimilor" să nu uităm de ceea ce a spus Unicul din toată istoria noastră, Domnul nostru Iisus Hristos: "Eu voi fi în fiecare din voi"!!!

Ajunge pentru azi! Şi pentru acest subiect, trupul nostru! Poate este o revelaţie, poate o coincidenţă, dar de mâine, în această săptămână "a patimilor", voi începe să tastez despre cum funcţionează spiritul nostru...

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere!!!

Dorin, Merticaru