Cum funcționează... "Trupul" nostru (12)

Să continuăm cele prezentate în postarea de ieri!

Am ajuns, într-un târziu, la argumentele de ordin biofizic... Un suport ştiinţific pentru toate fenomenele psihice încă neelucidate se încearcă să fie reprezentat de ipoteza câmpului biogravitaţional. Acesta este, în accepţiunea cercetătorilor, un element al câmpului gravitaţional universal, care s-ar afla la baza edificiului biologic datorită proprietăţilor care îi permit să fie convertit în orice formă de câmp şi energie.

Pe lângă alte argumente aduse în sprijinul acestei ipoteze, se află şi fenomenul de generare a undelor gravitaţionale prin proiectarea unui fascicol laser asupra unui cristal. Cum organismele vii sunt considerate ca fiind structuri cu proprietăţi semiconductoare, din cauza formaţiunilor cristaline pe care le conţin în celule,s e apreciază că acestea pot fi şi sediul unor radiaţii gravitaţionale. Emiterea de lumină ultravioletă şi din spectrul vizibil precum şi generarea de ultrasunete de către ţesutul viu în timpul mitozei celulare ar constitui o dovadă a posibilităţilor câmpului biogravitaţional de a se transforma în alte forme de energie.

Transferul de informaţie pe cale biologică la distanţă practic nelimitată şi fără pierderi nu ar fi posibil decât prin intermediul câmpului biogravitaţional.

Numeroasele experimente întreprinse tindeau să demonstreze ipoteza că informaţia telepatică ar avea ca suport undele electromagnetice de joasă frecvenţă. Dar, izolarea prin incintă Faraday a subiecţilor nu a condus la blocarea undelor purtătoare de informaţie telepatică, aşa cum se întâmplă cu undele radio. Dar, această ipoteză nu apare, totuşi, prin aceasta, infirmată, susţin alţi cercetători. Ca să blocăm o astfel de transmitere, ar trebui să se blocheze subiecţii într-o cuşcă Faraday ale cărei dimensiuni să fie egale cu lungimea de undă purtătoare a acestei informaţii, adică de ordinul miilor de metri, ceea ce, evident, nu a construit încă nimeni. Din acest motiv se crede, în baza datelor actuale ale fizicii, că nimic nu poate contrazice teoria medierii telepatiei prin unde electromagnetice de joasă frecvenţă.

Chiar dacă "omitem" aceste rezultate experimentale, după modelul comunicaţiilor prin intermediul radioului, cercetătorii nu pot să nu considere telepatia ca fiind o radiocomunicaţie biologică între un emiţător şi un receptor. Rolul central în această comunicaţie l-ar avea sistemul nervos, care ar emite şi recepţiona, inclusiv unde biomagnetice ultrascurte. Pentru a finaliza acest şir logic, indiferent de modalitatea de "comunicare" ce este "susţinută", analiza a o serie de date existente în domeniu îi conduce pe cercetători la concluziile că "nu există nici o contradicţie a legilor actuale ale fizicii de a presupune că fenomenelor psihoinformaţionale le sunt asociate unde electromagnetice purtătoare de informaţie care se pot propaga la distanţă şi pot fi recepţionate şi decodate în sistemul nervos al unei fiinţe vii" (şi, chiar şi în cazul inexistenţei acestei structuri nervoase, lucru care certifică capacitatea de comunicare a oricărei structuri vii). Asta este ceea ce trebuie reţinut de aici!

Fizica modernă n-a rămas nici ea indiferentă la încercarea de a înţelege unele fenomene din lumea psihicului. Dificultatea de a exprima procesele psihice prin prisma fizicii clasice a determinat comutarea câmpului de ipoteze în domeniul fizicii particulelor elementare. cercetătorii fac o foarte subtilă remarcă asupra substratului fizic al proceselor psihice, observând că activitatea mentală este "riguros orientată, spontană şi vectorială", aceleaşi demonstraţii ducând totdeauna la aceleaşi concluzii. dar atomii şi moleculele cu care facem demonstraţie, deci cei cu care gândim, nu mai sunt aceeaşi, conform legii entropiei.

Pentru ca rezultatul gândirii să fie totdeauna acelaşi, ar trebui să rămânem la acelaşi substrat molecular, ceea ce ar însemna ca pe plan fizic "particulele din care este făcut aparatul gândirii să se găsească la temperatura de zero absolut". Cum fenomenul nu este posibil, cercetătorii ajung la concluzia că, mecanismul gândirii nu se poate realiza la nivel atomic şi molecular, ci în altă parte. Dar aceşti cercetători nu sunt singurii care invocă fizica modernă pentru a găsi o explicaţie fenomenelor psihice şi îndeosebi acelora care au fost etichetate sub termenul de percepţii extrasenzoriale.

Să pătrundem acum în universul unor ipoteze care la vremea când au fost elaborate erau considerate a fi fanteziste li chiar ridicole, pentru ca, ulterior, unele dintre acestea să fie validate prin descoperiri ce au adus autorilor lor cununa premiilor Nobel. Consideraţii de ordin teoretic îl determină pe Pauli să prezică existenţa unei particule cu proprietăţi ciudate numită neutrino care va fi descoperită mai târziu de Cowan. neavând nici masă, nici sarcină electrică şi nici sarcină magnetică, nu este nici atrasă şi nici respinsă, aşa încât neutrino venit din infinitul sideral poate traversa Terra fără nici o rezistenţă, întocmai ca prin vid.

Graţie acestor proprietăţi, scrie Gardner, miliarde de neutrino veniţi din soare, stele sau chiar din alte galaxii îndepărtate, trec prin noi ca prin vid. Absenţa proprietăţilor fizice specifice particulelor elementare cunoscute oferă particulei neutrino un caracter "eteric", fantomatic. De aici presupunerea unor fizicieni că ar putea exista particule asemănătoare care să facă oficiul de legătură între materie şi psihic. Firsoff numeşte aceste particule purtătoare ale proceselor ale proceselor mintale ca fiind "mindoni" (de la mind - minte, în limba engleză). Burt şi Carrington vorbesc despre "psihoni".

Pentru a explica fenomenele psihice care par să facă abstracţie de relaţia spaţiu-timp, acestor particule li se atribuie un comportament particular. Freynmann propune ipoteza cunoscută sub denumirea de "diagrama lui Freynmann" în care el susţine că, într-un univers conceput din dualitatea materie-antimaterie, particulele de antimaterie, respectiv pozitronii, s-ar deplasa înapoi în timp, iar particulele de materie ar urca în viitor.

Timpul ne apare în această viziune ca un dispozitiv cu două jumătăţi suprapuse. Pe măsură ce una se deplasează în viitor în aceeaşi măsură cealaltă alunecă spre trecut. Dobbs "construieşte " un timp cu două dimensiuni. După el, săgeata timpului avansează într-o a doua dimensiune temporală, situată într-o lume probabilistă şi nedeterminată. Anticiparea evenimentelor viitoare s-ar înscrie în această dimensiune temporală unde principiul "probabilităţii obiective" ar acţiona la fel ca acela de cauzalitate în fizica clasică.

Probabilităţile obiective ale evenimentelor viitoare "sunt conţinute ca factori concomitenţi care înclină sau predispun viitorul să se producă într-o manieră specifică", susţine Dobbs, încercând să ofere o bază fizică materială, în accepţiunea modernă, nu numai telepatiei, ci şi acelor rarisime şi ciudate "profeţii", precunoaşterii sau anticipării de evenimente care pun la grea încercare ştiinţa. Vehiculul informaţiei în această a doua dimensiune temporală ar fi, după acesta, tot o particulă denumită de el psitron.

Folosirea de concepte cum ar fi cel de masă negativă sau imaginară (cu o pregnantă impresie de fantomatic, eteric) constituie metoda de lucru obişnuită în fizica cuantică. Având masă imaginară, psitronii lui Dobbs nu au inerţie şi, deci, pot călători cu viteze mai mari decât cea a luminii, aducând informaţii despre viitor în prezent. Dobbs îşi prezintă psitronii ca un nor care se proiectează direct pe creierul unui individ receptiv, informându-l despre starea sa de prezenţă şi cea viitoare probabilă. Neuronii, după Eccles, se află într-un "echilibru instabil", aşa încât un stimul de mică intensitate poate declanşa o reacţie în întregul organism/ sistem.

Graţie acestui echilibru instabil al sistemului nervos ar fi posibilă acţiunea psitronilor lui Dobbs, cale prin care el încearcă să explice telepatia, precunoaşterea, ş.a. Mindoni, psitroni, psihoni şi, mai nou, tahioni, particule imagine în spiritul fizicii cuantice, ar acţiona, aşadar, asupra unui neuron în echilibru instabil. dată fiind modalitatea de acţiune la nivel subatomic, după principiul incertitudinii lui Heisenberg, rezultatul acestei acţiuni s-ar produce după legea numerelor mari, adică probabilistic. În final, s-ar obţine în acest mod "miracole", încheie Koestler în comentariul său asupra încercărilor lui Pauli şi Jung de a găsi o explicaţie pentru fenomenele psihice prin fizica cuantică.

Menţionăm că nu toţi fizicienii sunt de acord cu explicarea vieţii psihice prin comportamentul particulelor elementare. Kobosev contraargumentează prin caracterul cert, vectorial şi orientativ al psihismului nostru şi nu probabilistic şi entropic, cum ar rezulta din legile fizicii moderne. Eddington susţinea în trecut, şi Eccles împărtăşeşte părerea sa, că particulele din materia care gândeşte, respectiv din creierul nostru au un comportament coerent, diferit de cel ce are loc în materia fizică unde domină incertitudinea cuantică.

Dorinţa de a explica lumea prin găsirea ultimei cărămizi, a ultimei particule, o putem deja considera ca fiind clasică, "depăşită", similară cu aceea a lui Democrit, care a numit această ultimă particulă atom, adică aceea care nu mai poate fi divizată. S-a creat chiar o teorie bootstrap (G.T. Crew) menită să meargă mai departe de Heisenberg în conceptualizarea universului atomic (care, în zilele noastre a mers mult mai departe, după cum am descris în postările anterioare). El propune să se renunţe la ideea de existenţă a unor "cărămizi" fundamentale, a unor particule fundamentale, a unor particule aflate în mişcare şi să fie înlocuită cu aceea de câmp, particulele nefiind altceva decât condensări pasagere ale câmpului.

Ulterior, împreună cu Jacob, emite teoria boostrap topologic. În zilele noastre (2015) s-a dovedit că intuiţia acestora (deoarece nu era demonstrată experimental şi teoretic în acele vremuri - anii 60) nu a fost greşită cu singura diferenţă că particulele nu sunt altceva decât zone de "slăbire" a acestui câmp în care se manifestă cuantele (la care s-ar adăuga şi "multidimensiunea"). Astfel, realitatea cuantică ne apare desprinsă de spaţiu şi timp, evenimentele petrecându-se la acest nivel instantaneu, fără "înainte" şi "după", sus, jos, acum, ieri, mâine.

Este o ordine înfăşurată "care devine perceptibilă pe măsură ce se desfăşoară". Pribham aplică ideile lui Bohm la teoriile despre funcţionalitatea creierului care ar funcţiona pe baza ordinii implicate, ordine în care ar putea exista o "conştiinţă universală a omenirii" (fie ea şi individualizată) în care cu toţii am fi conectaţi. Fenomenul telepatic devine astfel mai uşor comprehensibil, dar însă departe de elucidare.

Detaşându-ne puţin de complicatele explicaţii căutate de savanţii moderni, constatăm că unor fenomene "stranii" ale psihicului nostru le sunt oferite interpretări şi mai stranii. Ceea ce ieri părea fantezist, şi ca atare negat, astăzi începe să devină o realitate inteligibilă prin concepte ale fizicii moderne, care pentru înţelegerea comună par la fel de greu de acceptat. Mai mult, chimia devine doar o ştiinţă constatatoare, uşor de influenţat prin "eforturi fizice" (dar, despre asta în postările viitoare). Obişnuiţi cu o înţelegere simplistă, cultivată de fizica "anterioară" (deci, pur şi simplu considerabilă ca fiind o simplă "credinţă"), în virtutea căreia atribuim oricărui efect o cauză anterioară, vedem timpul aşa cum simţurile ni-l relevă, scurgându-se doar din prezent în viitor, acordăm statut de existenţă doar entităţilor care cad sub incidenţa simţurilor noastre, sau, cel puţin, a unor mijloace tehnice de care dispunem şi care ne "prelungesc" simţurile.

De aceea este greu să concepem un efect ce precede cauza, cum rezultă din ecuaţiile lui Maxwell, să ne imaginăm un timp care curge înapoi, cum postulează Freynmann, o particulă cu masa negativă ca electronii lui Dirac, o alta neutrino ca cea a lui Pauli sau particule care ne pot aduce în prezent informaţii despre evenimente viitoare ca psitronii lui Dobbs. Şi toate aceste concepte bizare pentru o minte neavizată, nu reprezintă decât uneltele fizicii moderne...

Interesant, nu-i aşa?!? Dar, ajunge pentru azi...

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere.

Dorin, Merticaru