Cum funcționează... "Trupul" nostru (2)

La elementele prezentate despre funcţionarea grupului de celule nu am făcut unele precizări legate de modul cum comunică celulele acestui grup între ele.

Din punct de vedere "clasic", celulele comunică între ele prin semnale. Capacitatea de a detecta prezenţa în micromediul extracelular a unor molecule sau a modificărilor unor parametri fizico-chimici, precum şi capacitatea de a reacţiona specific la aceste semnale este esenţială pentru supravieţuirea celulelor. Ele răspund la semnalele externe prin declanşarea unor cascade de reacţii intracelulare care formează căi de semnalizare. Acestea sunt interconectate alcătuind reţele complexe, prin care pot fi controlate activităţile proprii sau se pot transmite informaţii unor populaţii celulare aflate la mare distanţă în organism.

Principiile semnalizării celulare, precum şi principalele căi de semnalizare sunt comune la organismele unicelulare şi pluricelulare, deoarece proteinele implicate sunt înalt conservative de-a lungul arborelui filogenetic. Prin urmare, descifrarea unui mecanism de semnalizare la o specie cu organizare mai simplă (o drojdie, Drosophila, Xenopus) ajută la descifrarea rapidă a aceluiaşi mecanism la organisme aflate pe o treapta filogenetica superioară. Cunoaşterea unei căi de semnalizare aparţinând unei celule normale facilitează înţelegerea mecanismelor aberante, care implică participarea unor oncogene sau unor molecule secretate de tipul citokinelor.

Pentru a îndeplini funcţia de semnale, o moleculă trebuie să prezinte anumite proprietăţi: 1. molecula-semnal trebuie să fie mică, pentru a putea călători de la locul de sinteză până la situsul-ţintă (semnalele extracelulare sunt transportate prin lichidul extracelular, dacă distanţa de parcurs este mică, sau prin sânge şi limfă, dacă distanţa de parcurs este mare; semnalele intracelulare se deplasează dintr-un compartiment celular în altul prin difuziune, în sensul gradientului chimic sau electric; moleculele mici difuzează mai rapid şi pot trece mai uşor prin sistemul de membrane, utilizând un "transportor" sau pe baza proprietăţilor lor hidrofobe) şi 2. moleculele-semnal trebuie să poată fi sintetizate rapid, pentru a asigura declanşarea promptă a răspunsului celular, şi să fie degradate rapid, pentru a permite stoparea bruscă a căii de semnalizare (pentru aceasta celulele dispun de un sistem de enzime capabile de degradarea semnalelor, mai ales fosfodiesteraze şi fosfataze). Pentru multe căi de semnalizare, terminarea semnalizării este deocamdată mai puţin înţeleasă decât mecanismele de activare a căii.

Modalităţile de comunicare depind şi de distanţa dintre celulele care comunică. Dacă celulele se află în contact, pot comunica prin joncţiuni gap, ce permit ionilor să treacă dintr-o celula în alta. În cazul celulelor foarte apropiate, o moleculă de pe suprafaţa unei celule este recunoscută de receptori membranari ai altei celule învecinate (recunoaşterea reciprocă a unor molecule de pe suprafaţa lor). Celulele situate la distanţă eliberează o moleculă-semnal (ligand) care este fixată de receptorii altor celule. Transmiterea sinaptică reprezintă o forma de comunicare interneuronală sau neuro-efectoare prin semnale electrice, dar în cazul sinapselor chimice implică şi o comunicare chimică, prin formarea complexului [MCh-R] şi prin participarea Ca2+ la exocitarea mediatorului chimic.

Comunicarea electrica nu este specifică celulelor animale, ea apărând şi la plante. Comunicarea endocrină se realizează prin hormoni transportaţi la distanţe mari prin sânge. Calea de vehiculare este nespecifică (sângele conţine o mare varietate de hormoni), specificitatea semnalizării fiind conferită de receptorii membranari ai celulelor-ţintă. În comunicarea paracrină, celula-ţintă se afla în aria de vecinătate a celulei ce emite semnalul. Molecula-semnal dispare în scurt timp, prin: 1. degradare de către enzime din lichidul extracelular; 2. fixarea pe receptorii celulei-ţintă; 3. pătrunderea în celula-ţintă. Semnalele moleculare emise pot acţiona şi autocrin, asupra celulei emitente, ca în cazul hormonilor de creştere, eicosanoizilor. Celulele tumorale secretă hormoni prin care îşi stimulează propria creştere şi proliferare. Comunicarea autocrină apare deseori în celulele care se afla în diferenţiere sau dezvoltare, stimulând celula să urmeze în continuare drumul pe care a pornit.

O caracteristică importantă a căilor de semnalizare este amplificarea semnalului pe verticală (în cascadă), la fiecare treaptă a căii, astfel că un număr mic de molecule-semnal poate conduce la activarea intracelulara a sute sau mii de molecule de enzimă. Pe de alta parte, prin fenomenul de cross-talk, ce se bazează pe existenţa unor etape comune mai multor căi de semnalizare, se realizează o adevărată reţea de comunicare intracelulara, în care generarea unei specii moleculare poate activa numeroase alte cascade, cu efecte multiple. Şi aş putea continua cu tot felul de detalii "chimice" dar, evident, aţi înţeles ceea ce era de înţeles, din punct de vedere al "clasicilor".

Dacă "avansăm" în studiile efectuate vom "vedea" următoarele...

Chiar dacă mă repet (am mai discutat într-una din postări despre acest lucru), specialiştii ruşi au descoperit faptul că celulele pot comunica între ele prin intermediul unui câmp asemănător celui electromagnetic (cercetări confirmate şi de alte surse). Ei au pus câte o jumătate dintr-un ţesut de cultură în două containere sigilate dar prevăzute cu o fereastră de sticlă. Dacă fereastra era construită din sticlă obişnuită, atunci orice acţiune asupra ţesutului dintr-un recipient nu avea nici un efect asupra celuilalt, dar dacă fereastra era confecţionată din sticlă de cuarţ (despre care se ştie că permite trecerea radiaţiilor UV şi peste UV, fiind şi un mediu permeabil pentru aproape orice fel de radiaţii electromagnetice) atunci, în numeroase experimente, s-a observat că orice acţiune (de exemplu infectare) realizată asupra unuia din ţesuturi crea un efect asupra celui sănătos în numai câteva ore. Evident, nici una dintre căile "clasice" prezentate anterior nu mai este valabilă deoarece orice fel de transmitere clasică este anulată de peretele de cuarţ. Dar, să continuăm!

Bruce Lipton a continuat, repetat şi confirmat că, aceste experimente au fost efectuate de foarte multe ori şi au fost verificate şi de alţi cercetători. Deoarece informaţia chimică nu poate traversa sticla obişnuită, oamenii de ştiinţă care lucrează cu ştiinţa convenţională nu au vrut să studieze acest fenomen deoarece în lumea biologiei convenţionale regula spune că semnalele sunt transmise prin intermediul substanţelor care intră în reacţie sau a ionilor, aşa că, în biologia convenţională, atunci când ea se referă la semnale, acestea impun cu necesitate o origine chimică sau electromagnetică.

Şi din moment ce sticla obişnuită opreşte transferul de semnale oamenii de ştiinţă au fost uimiţi… Ei au văzut că există un efect care nu avea nici o logică deoarece în lumea lor toate semnalele, fără excepţie, sunt vehiculate pe cale chimică dar în acest caz particular era clar că ele nu puteau fi transmise între două recipiente izolate unul faţă de celălalt. Suportul electromagnetic este oricum anulat de ei deoarece mecanismul de transmisie trebuie să aibă la bază mecanismele "cu neurotransmiţători" chimici sau, cel puţin, contactul direct între celulele "în studiu de comunicare".

Dar, noii oameni de ştiinţă studiază fizica cuantică iar în prezent există foarte multe studii care indică faptul că celulele comunică mai degrabă prin unde (capabile să traverseze orice, inclusiv cristale, mediul atmosferic şi nu numai) decât prin semnale chimice. Ele pot comunica prin intermediul luminii (sau a unei radiaţii care se comportă asemănător cu cea luminoasă, cu lungimi de undă din spectrul UV şi peste UV). În acest sens, medicul german Fritz Popp a fost liderul unui colectiv de cercetare care s-a ocupat cu transmisiile de semnale ale celulelor printr-un ecran de sticlă de cuarţ. Dr. Popp a introdus denumirea de fotoni de lumină, care aveau rol de semnale de comunicare, celulele putând citi informaţia purtată de undele luminoase, şi astfel, pot genera şi absorbi unde luminoase. Deci unul din comportamentele celulei este faptul că citeşte informaţia fotonică. Noi nu suntem capabili să vedem acei fotoni dar celulele pot fi activate de un singur foton de lumină. Aşadar undele luminoase de frecvenţe diferite sunt asemenea unor comutatoare care controlează celulele.

Ceea ce e important de ştiut este faptul că, celulele pot comunica şi prin alte mijloace decât reacţiile chimice. Ele pot comunica prin câmpuri (propriu-zise sau asemănătoare) cu cele electromagnetice, prin lumină, sunete, etc. Deci biologia convenţională a restrâns acest studiu la credinţa că semnalele sunt transmise doar prin intermediul substanţelor chimice (sau ioni). Motivul principal pentru care ştiinţa "ţine cu dinţii" de această credinţă este datorat influenţei corporaţiilor farmaceutice multinaţionale iar semnificaţia acestui fapt poate fi înţeleasă astfel: fundamentul corporaţiilor farmaceutice multinaţionale este că celulele comunică prin intermediul chimiei iar sarcina companiilor este de a crea substanţe care alterează comunicarea celulară şi astfel poţi controla comportamentul acesteia. Dar nu am de gând să fac "politică"...

Iată că am văzut ce este cu "funcţionările de bază" ale celulei şi grupului de celule. Dar, într-un organism, grupurile de celule formează un organ, cu propriile sale reguli "de lucru", şi funcţionează după "principiile de funcţionalitate" ale întregului organism. Apoi, totalitatea organelor ce "colaborează" formează organismul care "conectează" şi însumează funcţionalitatea generală a fiecărei celule în parte, a fiecărui grup de celule (organ) în parte.

Şi, iată că, ajungem la prima percepţie "mai complexă" că, la simpla consideraţie a unui organ, lucrurile se complică. Nu este vorba despre o simplă "aglomerare" de celule de acelaşi tip, de un grup de celule, ci de mai multe grupuri de celule care formează acel organ care, la rândul lor, se conformează funcţional la alte grupuri, totul fiind intercorelat în funcţionarea organismului.

Am "văzut" că întreaga lume vie are nevoie, pentru a exista, de informaţie şi de structuri specifice, prin care să poată prelucra şi să poată lua deciziile necesare "răspunsurilor" necesare la mediu. Am "văzut", şi chiar se poate deduce "fără probleme", că celulele sunt capabile să recepţioneze şi să emită informaţie, adică să comunice şi să colaboreze (acolo unde este cazul), indiferent de nivelul de organizare la care se află. Deci, nu este greşit să considerăm că această capacitate se menţine şi atunci când o celulă este integrată într-un sistem biologic mai complex, cum este un organism pluricelular, care are structuri specializate (organe).

Mai mult, având legităţi comune de organizare şi funcţionare, toate formele vii sunt legate unele de altele. Pierdem mereu din vedere că orice formă de viaţă animală este dependentă de existenţa plantelor, care le furnizează hrana ce "determină posibilităţile de manifestare" (nutriţia fiind un determinant al funcţionalităţii unui organism animal) furnizând oxigenul şi zaharurile (glucidele) drept suport energetic, precum şi proteinele, ca suport structural şi funcţional. Însăşi apariţia şi dezvoltarea structurală a organismelor a depins de existenţa acestei ierarhizări (structurări). Aşadar, organismele cele mai complexe din zilele noastre nu puteau să apară decât urmând altor forme de viaţă, cu structuri mai simple, prin evoluţia acestora (evoluţie care include tot ceea ce este legat de ele, inclusiv comunicarea).

Să finalizez acest post, acum, cu o "concluzie"... La orice nivel de organizare a materiei, se distinge un substrat material (substanţa din structura sa), un aspect funcţional sau energetic şi un aspect informaţional de care depind organizarea şi funcţionarea sa. Rezumăm atunci conceptual viaţa, de fapt întreg Universul, cu tot ceea ce există în el, prin triada: 1. - materie (substanţă), 2. - energie şi 3. - informaţie.

Zile pline de Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere!

Dorin, Merticaru