Apa - Post-„Comment” - Partea 1

A trecut deja un an de la startul postărilor mele şi găsesc util să fac unele completări la postările despre apă… Cândva, într-un fel de primă trecere de la „notiţele de clasă de studiu” voi restructura ordinea postărilor pentru a le da fluenţă… Dar, cred că mai este destul până atunci deoarece am multe lucruri de conspectat…

Mai întâi voi începe cu un şir de întrebări care, ca şi în cazul lucrării „Amintiri din viitor” a lui Erick Von Daniken, nu aş dori să fie considerate de către critici ca fiind afirmaţii.

Întrebarea 1: Oare de ce unul dintre principalii cercetători în domeniul structurii apei, Emoto Masaru, nu şi-a putut publica lucrările decât atunci când soţia sa a înfiinţat propria lor editură (toţi editorii contactaţi de acesta refuzând să îi publice prima lucrare, „Mesajul apei”) – pentru ca ulterior să fie publicată în milioane de exemplare (dar mult prea puţine pentru a ajunge la o masă mare de oameni) şi tradusă în peste 45 de limbi?

Răspuns probabil: În această lume agitată ce se apropie de o mare „cotitură” în evoluţia sa (crize multiple şi de „amplitudini” din ce în ce mai semnificative, reducerea resurselor naturale, noile probleme de sănătate, de percepţie şi înţelegere a realităţii, şi multe, multe altele) sunt tot mai puţin oameni care mai ştiu cum să trăiască în armonie cu natura şi, implicit cu apa (partea predominantă a naturii), cea care, vrem nu vrem, ne permite să existăm.

Şi asta, deoarece totul pare a fi „încadrat” într-o epocă a haosului. Haosul descrie o stare de confuzie, caracteristică materiei dezorganizate care a existat înainte de structurarea primară a Universului. Simplul fapt de a ne urma cursul vieţii ne face să ne descoperim istoviţi şi obosiţi.

Media ne bombardează cu informaţii iar la locul de muncă ne confruntăm constant cu probleme şi neînţelegeri şi nu numai acolo. Sursele problemelor noastre par numeroase şi copleşitoare. Este foarte probabil ca acesta să fie un fapt al vieţii indiferent de locul din lume în care mergem.

Această planetă micuţă a noastră este mult prea stăpânită de conflicte de tot felul (economice, neînţelegeri familiale, prejudecăţi etnice, războaie „de putere” sau religioase), prejudicii aduse mediului înconjurător şi multe, multe ale categorii de probleme inimaginabil. În plus, toate ştirile rele despre oameni aflaţi în suferinţă, oameni cărora suferinţa le face plăcere, despre oameni care devin mai bogaţi sau mai săraci, despre asupriţi şi asupritori, ajung la noi în câteva secunde din cealaltă parte a globului.

Şi asta pe fondul faptului că lumea devine tot mai nepăsătoare şi mai dezbinată ca niciodată, iar Pământul se transformă într-un loc în care supravieţuirea este şi mai dificilă. Suntem deja înfundaţi până la gât în haos, iar problemele din lume par să se adâncească neîncetat.

De ce se întâmplă toate acestea? Hai să dăm, totuşi, un răspuns la întrebarea de mai sus! Este evident că se doreşte menţinerea în acest haos. Faptul că apa ne demonstrează că cea mai pură şi mai apropiată vibraţie de ceea ce s-ar putea numi Dumnezeu este „dragoste-recunoştinţă” nu trebuie cunoscut deoarece, astfel, nu ar mai exista haos. „Cui îi trebuie acest haos?” nu este subiectul acestor rânduri.

Cert este că, ea, apa, ne învaţă că singurele valori reale sunt iubirea şi recunoştinţa, elementele care structurează/ reprezintă cel mai bine esenţa vieţii.

Întrebarea 2: Oare de ce se conturează din ce în ce mai evident că principala valoare a unei naţiuni nu este aurul, petrolul sau altele asemenea („valori” utilizate la acest moment de oameni) ci apa şi calitatea acesteia?

Răspuns probabil: Pe lângă elementul „posesie”, atât de caracteristic structurilor sociale actuale şi manifestărilor acestora, „chestie” ce permite manifestarea puterii anumitor persoane sau grupuri de persoane, apare problema reală a afectării masive a apei aflate la dispoziţia majorităţii.

Este o afirmaţie „alambicată” dar gândiţi-vă care ar fi evoluţia noastră atât timp cât accesul nostru la apă sau la posibila purificare a acesteia nu poate fi la îndemâna unei majorităţi care să asigure echilibrul?
Nu vreau să vă fac să imaginaţi „chestii” apocaliptice cu o apă care ne vampirizează energetic şi ne „oferă” ceea ce merităm, extincţia sau, cel puţin, furia, depresia, deznădejdea manifeste permanent prin intermediul apei structurate „eronat”, ce poate atrage tot extincţia…

Să mai amintesc de apa care, din ploaie aducătoare de viaţă şi binecuvântare s-a transformat din ce în ce mai des şi mai evident în puhoaie care „rad” la propriu totul în calea lor pedepsind pe cine se nimereşte pentru distrugerea pădurilor care o purificau şi o încărcau cu viaţă, sau care manifestă, pur şi simplu, sentimentele noastre înmagazinate în ea? Bla, bla, bla… „Chestii” bune nu au cum să urmeze.

Să mai amintesc de apa care devine un fel de pedeapsă prin aciditatea sa… Distrugând nu numai „randamentele” recoltelor ci şi vestigiile istorice şi multe, multe altele…

Şi, nu în ultimul rând, ar fi bine să „rememorăm” lupta marilor puteri „capitaliste” de a avea proprietatea asupra surselor de apă de calitate. De ce? Simplu, pentru a menţine sistemul actual care le dă putere şi ne ia nouă puterea iluminării, a manifestării pure de înţelegere, dragoste şi recunoştinţă. Şi mai departe nu voi merge în a da răspunsul la întrebarea 2, deoarece nu face obiectul acestor „dezbateri”.

În urma studiilor fizicienei Lisa Randall de la Universitatea Harvard, care a încercat să demonstreze existenţa unei dimensiuni superioare, tot mai mulţi oameni au început să numească „Împărăţia lui Dumnezeu” ca fiind această a cincea dimensiune (următoarea faţă de cea în care se pare să existăm acum). Ea conţine informaţii invizibile pentru noi şi se spune despre ea că influenţează în mare măsură lumea în care trăim.

De aici şi de la constatarea că apa stă la esenţa vieţii, reprezentând elementul atotprezent legat de viaţă, nu este greu să ne imaginăm că apa poate uni, relativ uşor şi concret, dimensiunile noastre cu cea de-a cincea dimensiune, reprezentând liantul dintre această lume şi cea spirituală (a lui Dumnezeu – ar fi bine de înţeles aici faptul că, Dumnezeu este un termen ce se vrea un element de identificare a „Unicităţii”, „Puterii Divine”, „Spiritului Suprem”, etc. neavând nimic legat direct cu vreo religie sau alta), înţelegerea rolului jucat de apă conducând automat la trăirea unei vieţi în acord cu adevărul lui Dumnezeu.

La toate acestea se adaugă cercetările şi afirmaţiile a diferite somităţi ale lumii fizicii, chimiei şi biochimiei care sugerează că universul este fin acordat pentru ca viaţa să poată să apară aproape oriunde şi, mai ales, în legătură directă cu apa.

Se sugerează aproape direct existenţa unui creator, a unei „puteri” inimaginabil de mari, prezentă oriunde şi în toate, necunoscută de ştiinţă dar demonstrabilă arhigeneral. Şi, deseori, se foloseşte cuvântul „Dumnezeu” (sau omologul Lui în diversele credinţe).

În mod evident, Dumnezeu nu poate fi văzut cu ochii şi nu vor putea şti niciodată cu precizie cum a creat totul, implicit viaţa. Acest lucru nu este negat şi nu elimină că Fiinţa Divină nu există, ba, dimpotrivă, cu cât se analizează acest lucru mai mult, cu atât mai uşor ne vine să credem într-un creator divin care a conceput această lume perfect echilibrată.

În cadrul acestui proces, Soarele a fost creat pentru a asigura o sursă continuă de energie capabilă să susţină viaţa, această energie fiind transmisă planetei noastre sub formă de vibraţii… Luna, „carne din carnea pământului” a fost „creată” pentru a girostabiliza pământul şi pentru a crea ritmurile zilei şi ale nopţii, stabilizând manifestările vibraţiilor cosmice… Şi, apoi, apa a ajuns pe pământ şi a început să înmagazineze şi să utilizeze toate vibraţiile necesare apariţiei vieţii.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, aceste vibraţii se manifestă sub forma unor combinaţii diferite de sunete. Caracterul chinezesc pentru „sunet” este o combinaţie a caracterelor pentru „soare” şi „susţinere”, fapt care ar putea exprima tocmai cele afirmate mai sus. Energia luminii apare atunci când mai multe vibraţii diferite coexistă în armonie, aceasta fiind energia care a participat la creaţia a tot ceea ce există pe pământ.

Imaginaţi-vă că sunteţi Dumnezeu sau un mesager divin ce vrea să comunice „mersul lucrurilor” principalelor personaje „scriitoare” ale bibliei. Cum să explice el faptul că tot Universul, toată manifestarea nu este altceva decât vibraţie. Să arate undele dintr-un lac (sau analogii ale lor cum ar fi undele radio, etc.) sau să realizeze o analogie cu vibraţia aerului ce apare la pronunţarea unui cuvânt? Cred că sunteţi de acord că cel mai „la îndemână” ar fi fost cuvântul. Undele ce apar pe un lac permit doar un transfer simplu de energie pe când un cuvânt transmite un transfer multiplu de energie (în esenţă acesta fiind o combinaţie de sunete, de vibraţii). De aceea, oamenii din vechime au numit „cuvinte” vibraţiile care permit transferul de energie.

De aici apare „răspunsul” din Biblie, mai exact la începutul Evangheliei după Ioan: „La început a fost cuvântul, iar Cuvântul era de la Dumnezeu, şi Dumnezeu era cuvântul.” Deci, la început a fost vibraţia sau, cu alte cuvinte, Dumnezeu se foloseşte de vibraţie pentru a crea totul, inclusiv viaţa (Dumnezeu şi-a transmis vibraţia pământului şi a creat această lume minunată).

Şi, după cum spuneam, nu este vorba despre o religie anume, creştinii nefiind singurii care pun accentul pe rolul „Cuvântului” ca sursă a creaţiei.

Spre exemplu, budiştii vorbesc de „mantre”, unul sau mai multe cuvinte care au puterea de a manifesta puterea divină/ sacră, manifestările acesteia. În Islam, Coranul afirmă că frazele şi cuvintele sale sunt absolute, asemenea chiar şi literelor utilizate la scriere. Forţa scrisului şi cuvântului este subliniată la majoritatea culturilor antice de oriunde în lume, cel mai cunoscut exemplu fiind cel al druizilor (scrisul fiind permis numai anumitor persoane şi anumitor circumstanţe), dar şi alte tradiţii cum ar fi cele celtice, germanice, cele de pe teritoriul sălbatic al Africii, etc. În sfârşit, în hinduism, cuvântul sanscrit „om” este considerat a fi expresia adevărului universal, iar în tradiţiile asiatice cel mai bun exemplu este reprezentat de şintoismul japonez amintind de „kotodama”, puterea spirituală care rezidă din cuvinte (şi care justifică eficacitatea rugăciunilor).

La fel şi la străbunii noştri, pelasgi, traci, geţi, daci sau cum le mai putem spune, scrisul era interzis, cunoscându-se puterea acestuia… Şi nu era nevoie de consemnarea faptelor oamenilor deoarece totul se petrecea de la sine în societatea acestora, fiecare avea rostul său şi nu era nevoie de cuvinte scrise sub forma legilor atât timp cât toată lumea le cunoştea şi le respecta… Ei cunoşteau pe deplin puterea cuvântului…

Aşadar, puterea Cuvântului este principala condiţie care justifică însăşi existenţa religiei, practic, diferitele religii ale lumii învăţându-ne că la baza creaţiei lumii stă Cuvântul sau vibraţia.

Mergând mai departe, tot ce s-a născut în această lume se datorează vibraţiei, de unde putem trage concluzia că orice creaţie are la bază o anumită frecvenţă. Cu alte cuvinte, ea vibrează într-un anume fel. De bună seamă, aceste vibraţii minuscule (hado) nu sunt vizibile dar ele pot fi simţite uneori cu ajutorul simţurilor. De aceea, puţini oameni sunt capabili să creadă că toate lucrurile care îi înconjoară, inclusiv zidul din faţa lor, biroul la care stau şi chiar propriul lor corp, se află într-o stare de vibraţie continuă.

Şi, totuşi, în cercurile ştiinţifice (mai ales la cei care au „depăşit” barierele fizicii newtoniene şi au intrat în „lumea” fizicii cuantice) ideea că materia este, de fapt, manifestare energetică, că la nivelul subatomic al particulelor elementare totul vibrează, este deja unanim acceptată.

Aceste vibraţii sunt măsurate în hertzi (Hz). Şi, orice frecvenţă poate fi ilustrată de gama celor şapte sunete: do, re, mi, fa sol, la, si. Simplitatea acestui model este surprinzătoare, dar el poate reprezenta tot ceea ce există în universul nostru.

Iată cum putem categorisi noi numărul infinit de vibraţii în cele şapte categorii diferite: cheile unui pian oscilează de la octava cea mai de jos la octava cea mai de sus. În mod similar, cele şapte sunete se repetă de la o octavă la alta, putând exprima nenumărate sunete. Practic, tot ceea ce există poate fi reprezentat în această manieră, de la cele mai joase la cele mai înalte frecvenţe. Indiferent de cât de diferite sunt frecvenţele de vibraţie, atât timp cât reprezintă acelaşi sunet, ele rezonează între ele. Acest sistem minunat este universal şi a fost creat, cu certitudine, el fiind numit „principiul rezonanţei” („legea rezonanţei”).

Fenomenul rezonanţei poate fi explicat cu ajutorul diapazonului (instrument utilizat în special pentru acordarea instrumentelor muzicale, sau pentru „sugerarea” unei note muzicale la orele de muzică - ori de câte ori este lovit, un diapazon „scoate” o tonalitate muzicală precisă).

Pentru a explica rezonanţa sunt necesare două diapazoane, de exemplu acordate la frecvenţa notei „la” (440 Hz), ce vor fi lovite unul de celălalt. Se va constata „emisia” notei „la” de către ambele diapazoane, într-o rezonanţă plăcută (ori de câte ori două sau mai multe sunete se influenţează reciproc ca urmare a rezonanţei lor comune, vorbim de un fenomen de rezonanţă), ce pare să se alimenteze şi să se influenţeze reciproc. În continuare se va folosi un diapazon de 440 Hz şi altul de 880 sau 220 Hz (sau alt multiplu sau submultiplu al lui 440, fiind vorba doar despre urcarea sau coborârea cu una sau mai multe octave, din punct de vedere al sunetului) pentru a constata acelaşi fenomen de rezonanţă şi de alimentare reciprocă (a diapazoanelor) cu energie vibraţională.

Fenomenul rezonanţei indică o combinaţie a unor vibraţii armonioase, în timp ce absenţa rezonanţei indică o combinaţie de vibraţii care nu se „înţeleg” reciproc, o disonanţă, o lipsă a armoniei, a rezonanţei. Deci, atât timp cât vibraţiile rezonează unele cu altele, lucrurile exterioare vor continua să se armonizeze reciproc, indiferent de diferenţele dintre vibraţiile lor.

Dacă vom folosi diapazonul de 440 Hz împreună cu unul de 442 Hz şi vom lovi unul din ele vom sesiza că al doilea diapazon intră în rezonanţă dar scoate un sunet foarte slab. Dacă vom lovi ambele diapazoane în acelaşi timp ele vor da naştere unui sunet combinat cât se poate de urât şi dizarmonios. În mod evident avem de a face cu o disonanţă, adică cu o energie distructivă, putându-se afirma că avem de a face cu inversul creaţiei.

Deci, armonia se „naşte” prin interacţiunea a cel puţin două elemente vibraţionale „corelate”. Şi cum noi percepem lumea ca fiind alcătuită din obiecte materiale, rezultă în mod direct că nimic nu se poate materializa fără existenţa a două energii în armonie şi, aşa cum s-a dovedit din toate punctele de vedere, cea mai clară armonie este cea a elementelor aflate într-un echilibru polar opus, cum ar fi de exemplu una pozitivă (plus) şi una negativă (minus).

Printre exemplele cele mai cunoscute se numără ziua şi noaptea, yin şi yang sau femininul şi masculinul. Fără aceste două energii polare, nimic nu poate exista. Una dintre ele este o energie pozitivă sau emisivă (iubire/ dragoste), iar cealaltă este negativă sau receptivă (recunoştinţă/ înţelegere).

Mergând mai departe, să ne gândim puţin la corpurile noastre (dacă nu şi la tot ceea ce ne înconjoară) – principiul funcţionează inclusiv în cazul oamenilor. La fel ca la orice altceva viu, celulele noastre se află într-o stare de vibraţie, iar inimile noastre bat de-a lungul întregii noastre vieţi. Când aceste vibraţii se opresc, corpul moare, rămânând doar vibraţia simplă a materiei din care este „construit” acesta.

De exemplu, nu întâmplător, caracterul chinezesc pentru viaţă este aproape identic cu cel pentru cuvântul puls, bătaia inimii este asociată invariabil cu viaţa, ş.a. Acest lucru ilustrează faptul că viaţa înseamnă înainte de toate vibraţie (bătăi ale inimii). Şi acest vibraţii nu ar putea fi susţinute fără ajutorul altor vibraţii similare. Ce s-ar întâmpla dacă am înceta să respirăm, să mâncăm, să bem? Sistemul nostru circulator transportă energia şi substanţele nutritive către toate celulele.

Cu ajutorul apei (şi al celorlalte fluide corporale), hrana şi oxigenul pot ajunge la toate celulele noastre. Putem vorbi astfel despre un fenomen de rezonanţă care se petrece între substanţele pe care le ingerăm şi organele interne care ne menţin în viaţă. Deci, totul trebuie să fie în rezonanţă pentru „a funcţiona aşa cum trebuie”. ŞI apa este principalul „intermediar”…

Mai mult, este foarte interesant faptul că oamenii (ca şi celelalte vieţuitoare, inclusiv ca şi materia) pot face schimb liber între vibraţiile lor. Deci, se ajunge rapid la concluzia că totul trebuie să se afle în rezonanţă (măcar pentru un punct de referinţă, oricât de limitat dimensional este acesta).

Credeţi că nu este adevărat?!? Datorită emoţiilor noastre, noi ne aflăm într-un schimb permanent de vibraţii, chiar dacă nu ne dăm seama întotdeauna de acest lucru. Atunci când ne aflăm în prezenţa unei persoane cu aceeaşi vibraţie ca şi noi, noi ne simţim imediat regeneraţi şi dinamizaţi. În schimb, dacă ne aflăm în compania unei persoane cu care nu rezonăm (chiar şi o persoană total necunoscută, cu care avem tangenţă pentru prima dată în viaţa noastră), conversaţia cu acesta decurge greoi sau se aprinde prea tare, putând conduce cu uşurinţă la ceartă şi la conflict. Imposibil să nu fi „perceput” de-a lungul vieţii Dumneavoastră similitudini de gânduri cu alte persoane, să nu fi avut aversiuni spontane pe alte persoane, să nu fi avut presentimente de orice fel şi aceste să se adeverească, şi altele asemenea.

Şi, dacă devenim conştienţi de acest dar, în funcţie de maniera în care îl folosim, noi putem avansa în evoluţia speciei, dar şi a planetei (in extenso, a universului), fie către o creaţie mai laborioasă, fie către distrugere. Dacă optăm pentru a rezona în mod armonios cu restul lumii, planeta noastră va continua să susţină viaţa. Dacă nu vom face altceva decât să ne urmăm propriile dorinţe egoiste, mediul înconjurător va continua să se degradeze, conflictele vor continua să escaladeze, diferenţele care există între diferitele clase sociale vor continua să se adâncească şi aşa mai departe.

Soluţia ar fi destul de simplă, dacă dăm atenţie cercetărilor legate de apă. Cea mai mare influenţă pozitivă asupra apei o au vibraţiile legate de cele „două energii secrete”: cea a iubirii şi cea a recunoştinţei. Formula chimică a apei (H2O) ne oferă un indiciu referitor la raportul dintre cele două energii. Dacă vom considera oxigenul ca simbolizând iubirea şi hidrogenul ca simbolizând recunoştinţa, vom deduce rapid că ele nu se află în armonie dacă există un raport de 1:1, ci numai atunci când recunoştinţa este dublă faţă de iubire. Aşadar, echilibrul perfect între iubire şi recunoştinţă este 1:2.

Voi detaliu într-un mic exemplu pentru a înţelege despre ce este vorba. Avem un el şi o ea care se întâlnesc. El are un anume comportament care o face pe ea să rezoneze cu el, îi acceptă comportamentul şi se simte fericită ca rezultat al acestuia, însemnând că el a reuşit să îi ofere ei iubirea (vibraţia iubirii).

Această vibraţie se transformă în inima ei în recunoştinţă şi aceasta i-o va înapoia lui imediat sau cu prima ocazie. De aceea el se va simţi întotdeauna plin de energie, întrucât se încarcă cu vibraţiile transmise de ea.

Dar, dacă recunoştinţa ei ar fi egală cu iubirea oferită de el, ciclul energetic s-ar bloca imediat, totul devenind o mică aventură/ întâlnire sau altele asemenea. Dar, dacă apare şi cealaltă „jumătate” vibraţională a recunoştinţei, apare acel echilibru de care vorbeam, cel care va atrage continuitatea relaţiei şi intrarea în cercul vibraţional al continuităţii (recunoştinţa ei devine gest de iubire/ vibraţie emisivă care va atrage recunoştinţa/ vibraţie receptivă lui plus suplimentul de recunoştinţă care devine iubire dăruită de el către ea şi, tot aşa).

Aşadar, prin împărtăşirea unei experienţe emoţionale (mai mult sau mai puţin intense), omul recunoscător (plin de recunoştinţă) nu mai este receptiv, ci devine emisiv, iar recunoştinţa sa se transformă în iubire. În aceste condiţii, raportul 1:2 permite perpetuarea la infinit a acestui fenomen, dând naştere unui ciclu al iubirii şi recunoştinţei generat de un prim impuls şi care poate influenţa întreaga lume printr-o reacţie în lanţ.

Dar, să ne revedem sănătoşi! Continuăm şi mâine!

Dorin, Merticaru