Apa (Despre Apă) - Partea 2

Din "episodul anterior" doresc să continuăm "analiza" în ceea ce priveşte "puterea" de acumulare a apei, în special din punct de vedere al informaţiei.

Deci... Pe oriunde trece, apa absoarbe tot ceea ce atinge, materie (care o încorporează prin dizolvare sau, pur şi simplu, o transportă) şi energie (cu care face acelaşi lucru)... Cu toate acestea compoziţia ei chimică rămâne neschimbată şi foarte rar ea "se aliază" cu unele elemente care, de fapt, nu pot fi decât hidrogenul sau oxigenul (atrăgând "facerea" moleculelor diferitelor forme de ape cum ar fi apa oxigenată, hidrogenată, apa grea sau alte specii de apă).

Din punct de vedere biofizic, o bună parte a apei care intră în alcătuirea sistemelor biologice (în mod deosebit în structura celulelor) manifestă proprietăţi fizice neobişnuite, cum ar fi evaporarea deosebit de lentă, îngheţul la temperaturi mult sub punctul de îngheţ de zero grade celsius, nu dizolvă cristaloizii, nu participă la osmoză, realizarea de structuri „de dispoziţie” în directă legătură cu mediul în care este prezentă, etc…

Descoperirile ştiinţifice demonstrează că acest lucru este posibil deoarece apa are o structură „legată” (de tip clustere, amintită în postarea anterioară) sub trei forme principale: 1. Apa de hidratare (apa nelegată, care nu formează structuri în condiţii ideale), 2. Apa de clatare (apa parţial legată, care formează structuri de separare, delimitare) şi 3. Apa legată (care „furnizează” cele mai inimaginabile structuri, mai ales în prezenţa materiei organice şi, implicit, a structurilor vii)…

În concluzie, apa de hidratare este o simplă prezenţă a apei în structurile intracelulare dar celelalte două tipuri (alcătuind cea mai mare a apei prezente la nivel organic) au un grad superior de ordonare, semănând mai mult cu gheaţa decât cu apa lichidă…

Interpretările privind această structurare sunt diverse, mergând de la cele prezentate de mine anterior până la o structură determinată de macromoleculele şi ionii prezenţi în structurile organice ce restructurează apa din jurul lor… Din punctul meu de vedere (al autorilor „citiţi” şi asimilaţi de mine) este evident că avem de a face cu o structurare energetică, fie şi (interpretabil) de interacţiune chimică „clasică”…

În acest sens vin chiar argumentele cercetătorilor ce au descoperit că apa de clatare formează adevărate sectoare globale ale celulei, cu funcţionalităţi statice, iar apa legată realizează un fel de compartimentare certă, cu funcţionalităţi dinamice de stocare a informaţiilor, structurilor etc („dinamice” nu se referă la funcţionalităţi fizico-chimice deoarece apa legată nu poate dizolva substanţele nutritive hidrosolubile, medicamentele, gazele şi nu permite desfăşurarea normală a reacţiilor chimice)…

Aş putea intra în detalii fizico-chimice de genul: „Moleculele hidrofobe nu pot realiza legături cu moleculele apei, singura modalitate de scădere a energiei libere, în cazul dizolvării, presupunând o mărire a numărului de legături de hidrogen între moleculele de apă şi moleculele de apă din jurul moleculei hidrofobe, motiv pentru care moleculele de apă se vor organiza în structuri cristaline de forma unor poliedre cu 12 feţe pentagonale (dodecadroane) sau cu 16 feţe (hexacaidecadroane) numite clatraţi, în centrul cărora se află o moleculă hidrofobă, apa căpătând o structură cristalină asemănătoare gheţii (ice-like) dar nu identică gheţii, devenind apă de clatrare.

De aceea vor apare adevărate structuri de închidere spaţială a unui sistem de molecule, asemenea unui înveliş, a unui compartiment, deoarece moleculele hidrofobe nu se mai pot mişca liber prin apă”.

Apoi: „Legăturile hidrofobe există numai atâta vreme cât moleculele hidrofobe se află în mediu apos, deoarece formarea lor se datorează nu atât atracţiei dintre ele cât, mai ales, respingerii lor de către moleculele de apă (în sensul termodinamic al cuvântului), adică în legătură cu faptul că introducerea de molecule hidrofobe în apă duce la creşterea energiei libere şi nu la scăderea ei.

Macromoleculele, îndeosebi proteinele şi acizii nucleici, au proprietatea de a structura puternic apa din jur, deoarece ele dispun atât de grupări ionizabile (de exemplu COOH şi NH₂) cât şi de grupuri hidrofobe (de exemplu grupări metilice CH₃). Pe de altă parte, o moleculă aflată în mediu apos va adopta o astfel de conformaţie spaţială încât grupările hidrofobe se aproprie unele de altele realizând legături hidrofobe iar grupările ionizate vor forma legături prin atracţie electrostatică.

Rămân, însă, numeroase grupări hidrofobe sau ionizate care, din considerente sterice, nu se pot angaja în legături intermoleculare. Aceste grupări sunt silite să modifice structura apei din vecinătate prin formare de apă de hidratare în jurul ionilor şi apa de clatrare în jurul grupărilor hidrofobe.

O anumită cantitate de apă este, astfel, legată de macromoleculă, grupările hidrofile şi hidrofobe ale macromoleculei succedându-se spaţial periodic, la distanţe convenabile, structurând masiv apa din jur (mai mult decât suma efectelor simple ale grupărilor), structurând apa legată…)”.

„Ar fi de amintit aici despre modelul grămezilor temporare de molecule (flickering clusters) care se bazează pe ipoteza cooperativităţii legăturilor de hidrogen, în sensul că formarea unei legături de hidrogen între două molecule de apă facilitează formarea altor legături şi ataşarea altor molecule de apă, având ca rezultat apariţia unor grămezi de câteva sute de molecule.

Desprinderea unei molecule dintr-o astfel de grămadă (prin ruperea legăturii de hidrogen) facilitează desprinderea altor molecule până la dispariţia grămezii. În acest fel, în apa lichidă, se formează şi se distrug neîncetat, cu o mare rapiditate, grămezi de molecule, astfel încât, în orice moment, o mare parte din apă este organizată în reţea cristalină (fapt confirmat de analizele efectuate prin difracţia razelor X).

Aceste fenomene se bazează pe forţele şi legăturile intermoleculare ce se formează, fie direct, fie sub influenţa elementelor externe reprezentate de materie sau a factorilor „energetici” prezenţi în jurul structurilor.

Principalele forţe şi legături în lichide sunt cele de tip „Van der Waals”. Ele se bazează pe calitatea moleculelor de a fi dipoli electrici (dacă centrul sarcinilor sale pozitive nu coincide cu cel al sarcinilor negative). Pentru intervale de timp extrem de mici, orice moleculă este un dipol electric instantaneu, deoarece electronii moleculei se  află în timpul mişcării lor în cele mai variate poziţii în raport cu nucleele, fiind foarte puţin probabilă, în acele momente, coincidenţa spaţială dintre centrul sarcinilor sale pozitive şi centrul sarcinilor sale negative.

Dar, pentru intervale de timp suficient de mari, prin mediere în timp, această coincidenţă spaţială se poate realiza în cadrul unor molecule cu o structură simetrică (de exemplu He, Ne, CH₄, etc), astfel de molecule fiind lipsite de moment dipolar permanent, putând însă, deveni dipoli electrici induşi în prezenţa câmpurilor electrice exterioare care le deformează norul electronic.

Mai mult, există şi molecule care se comportă ca dipoli electrici permanenţi chiar în absenţa câmpurilor electrice, printre acestea numărându-se lipidele, proteinele şi alte constituente ale vieţii”.

Şi „demonstraţia” ar putea continua argumentând cert şi clar un fel de „suport” inteligent al comportamentului inteligent al apei, un fel de capacitate de a interacţiona, în mod special, cu structurile organice dar şi cu o posibilitate de influenţă energetică exterioară… De aici până la celebra afirmaţie „Universul este fin acordat pentru a crea şi întreţine viaţa”, nu mai este nevoie de nici un fel de argumente. De aici până la a percepe că apa nu este apă, pur şi simplu, ci un suport clar, deseori informaţional al vieţii, la fel, nu mai este nevoie de argumente, numai luând în calcul atotprezenţa bioenergiei (de o consideraţi simplă manifestare electrică sau nu)…

Alte detalii voi mai da pe parcurs… Acum este nevoie de alte şi alte „poveşti” pe înţelesul tuturor… Deci, vă rog să consideraţi ca atare ce vă prezint fără a fi nevoie de detalii „ştiinţifice” fizico-chimice (ce le pot furniza la cerere celor interesaţi)…

Da, ar mai fi ceva „ştiinţă pură” de inserat aici…

La nivel celular, apa are o formă de transport deosebit de controversată, paradoxală, în sensul intrării sau ieşirii ei din celulă (în interior am „sesizat” deja că se dispune deosebit de „inteligent” în colaborare directă cu structurile intracelulare)…

Primul paradox este reprezentat de dimensiunea „fizică” a moleculei de apă care este mai mare decât orice canal de intrare membranară în interiorul celulei. Deci, din punct de vedere fizic, apa nu are cum să intre în celulă, membrana celulară fiind fosfolipidică (impermeabilă pentru apă).

Al doilea paradox este faptul că, aceste canale de intrare sunt bazate pe proteine şi colesterol (nu intru în detalii)… Deci, apa nu are cum să treacă de acestea… De altfel prin aceste „canale”, ce sunt proteine transmembranare (că sunt ele ataşate, ancorate sau inserate) se realizează toate procesele de trecere dinspre şi în exteriorul celulei…

În acest proces intervin proteinele de transport care acţionează şi ca un fel de identificatori ai substanţelor ce vor fi tranzitate, substanţe care creează legături cu aceste proteine, realizează tranzitul, apoi sunt eliberare la interiorul sau exteriorul celulei (funcţie de sensul de transport), opunându-se simplei difuzii (ce ar duce rapid la dezorganizarea celulei), asigurând un tranzit controlat al substanţelor.

Detaliind minimal, difuzia simplă este legată de procesele de transfer de O₂. Apoi, există şi o difuziune facilitată, evident controlată, legată de menţinerea potenţialelor electrostatice în interiorul şi exteriorul celulei prin intermediul unor canale ionice cu specificitate foarte mare, specifice numai pentru Na, Cl şi K.

Vine cum rândul unei forme de difuziune ce ne interesează din punct de vedere al apei, osmoza… Aceasta se realizează prin intermediul unor proteine specifice de transport numite aquaporine (descoperite abia în anul 2003, pentru care s-a acordat premiul Nobel unei alte persoane (americanului Peter Agre) faţă de persoana care merita acest premiu, profesorul român Gheorghe Benga – am folosit pluralul deoarece sunt de mai multe tipuri), apa mişcându-se prin osmoză simplă doar de la soluţiile diluate (hipoosmotice) spre cele concentrate (hiperosmotice).

În cazul aquaporinelor ce se „ocupă” de apă, rolul acestora este de a eficientiza trecerea apei prin membrane, astfel încât, pe de o parte, fenomenele fiziologice să se petreacă după o dinamică adecvată şi, pe de altă parte, la apariţia unor dezechilibre osmotice accidentale, homeostazia celulară să nu sufere dramatic şi să pună în pericol supravieţuirea celulei.

Şi, ceea ce este mai interesant, chiar dacă acest mecanism este încă studiat, este faptul că aceste aquaporine formează canale membranare care au un diametru de trecere mai mic decât molecula apei, existând un fel de imposibilitate de trecere a apei. Şi, de aici, multe comentarii legate de comportamentul apei care realizează un fel de transfer cuantic prin intermediul acestor aquaporine (mai multe detalii despre „minunile” acestea voi prezenta în postările viitoare).

Important de reţinut este faptul că, ceea ce se schimbă în permanenţă şi, de fapt, ceea ce contează cel mai mult, este structura dispunerii apei, a moleculelor de apă, cea de care aminteam în postul anterior şi cea care reţine informaţia din mediul înconjurător (se afirmă chiar că, se înregistrează întreaga istorie a interacţiunilor respectivului grup de molecule cu mediul, asemenea înregistrărilor pe suport magnetic - bine, atât cât rămâne din ea la momentul unei analize a acestor înregistrări).

Studiile cercetătorilor au utilizat câmpurile magnetice, câmpurile electrice, diverse obiecte "de rezonanţă" precum şi prezenţa umană şi emoţiile acesteia... Din toate aceste studii a reieşit clar că emoţiile umane, pozitive sau negative sunt cele mai puternice "elemente" de influenţă... La fel şi muzica, cuvintele scrise, până chiar şi imaginile… Nu uitaţi că am prezentat „labilitatea”electromagnetică a formei de dispunere a moleculelor de apă!

Vă pot descrie unul din experimentele realizate... Un grup de oameni a fost rugat să proiecteze asupra unui recipient (pahar) cu apă din faţa lor emoţii foarte puternice cum ar fi iubire, tandreţe, grijă... Apoi recipientul a fost înlocuit cu un altul, iar oamenii au fost rugaţi să proiecteze asupra lui alt tip de emoţii cum ar fi frică, agresiune, ură. Apa a înregistrat modificări care erau, evident, într-o direcţie de mărire a nivelului energetic şi a stabilităţii moleculelor (cazul paharului asupra căruia s-au proiectat emoţiile pozitive) sau de micşorare şi destabilizare cu modificări radicale (în cazul emoţiilor negative, agresive)...

Unul din cele mai interesante exemple de experimente pleacă de la "vorbele" care vin prin intermediul religiilor unde apa este prezentă ca factor primordial... Mai precis cele care afirmă: "Dacă este vreun lucru despre care să se spună: Acesta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră, acela este apa şi pământul. Şi Iacov a luat nuiele verzi de plop, de migdal şi de platan. A despuiat de pe ele fâşii de coajă şi a făcut să se vadă albeaţa care era pe nuiele. Apoi a pus nuielele, pe care le despuiase de coajă, în jgheaburi, în adăpători, sub ochii oilor care veneau să se adape, ca atunci când vor bea, să zămislească. Şi oile zămisleau uitându-se la nuiele şi făceau miei bălţaţi, seini (cenuşiu roşcat) şi pestriţi."

Inspiraţi de această "pildă" cercetătorii au supus apa dintr-un acvariu la câmpuri magnetice pulsatorii foarte slabe, câmpuri de zeci de mii de ori mai slabe decât câmpul magnetic terestru. Din punct de vedere ştiinţific, nivelul acestora este, deci, neglijabil. Cu toate acestea, peştii introduşi în această apa tratată, au produs în scurt timp o generaţie neobişnuită de puieţi, radical diferită de cei cu care se înrudeau deşi erau la fel de asemănători, precum gemenii. Deosebirile constau în faptul că, pe burta masculilor din această generaţie au apărut dungi cenuşii laolaltă cu pete colorate care nu au fost observate la părinţii lor.

Acestea se numesc schimbări ale fenotipului şi este de o fundamentală importanţă faptul că aceste schimbări au apărut nu numai la o parte din exemplarele noii generaţii ci la toţi, simultan. Experimentul nu a avut drept rezultat doar schimbarea aspectului exterior al peştilor ci şi a comportamentului lor, ei începând să reacţioneze la stimulii din mediul exterior în acelaşi fel, de parcă întreaga generaţie a primit o minte colectivă. Concluzia este... înfiorătoare... apa schimbă nu numai aspectul ci şi comportamentul...

Altă corelaţie celebră este următoarea... Odată cu era experimentelor atomice s-a constatat că principalele efecte nocive nu sunt date de explozia atomică efectivă şi de zona ce rămâne iradiată pentru o lungă perioadă de timp. Principalul efect este asupra apei existente şi a celei ce este circulată datorită "circuitului apei în natură"...

Mai nou, cercetătorii care studiază structura apei au ajuns la concluzia că modificările aduse de radiaţii asupra apei sunt teribile, apa ajungând să aibă o structură patologică cu efecte din cele mai morbide.

De exemplu, unul din efectele consumului acestei ape este o creştere exponenţială a tendinţelor de suicid (apa viciată lipsind fiinţa în care ajunge până şi de voinţa fundamentală de "a trăi")... În legendele străvechi, eroul era trimis să aducă apă moartă dintr-un loc în care nu există întoarcere... Şi, conform tradiţiei străvechi, singurul loc fără întoarcere de pe Pământ, unde nu există viaţă, s-a născut pe locul unde existau odinioară oraşele distruse Sodoma şi Gomora, pe malul Mării Moarte. Pur şi simplu nu există aşa ceva precum apa moartă... Şi, acolo, există o multitudine de dovezi că au fost detonări atomice... Legăturile nu sunt greu de făcut.

Apoi, prin analogie logică, cea mai mare extincţie din cele 5, din câte a avut parte acest Pământ, cea denumită devoniană sau "Mama tuturor extincţiilor" a fost caracterizată în special de faptul că oceanele au devenit anoxice, pline de "apă moartă"... Atunci au dispărut peste 96% din formele de viaţă marine şi peste 70% din cele terestre (fiind şi singura extincţie care a afectat şi insectele)... Şi toate acestea s-au datorat fie iradierii şi/ sau toxicizării apei cu substanţe "realizate" de un supervulcan siberian, fie datorită iradierii "realizate" de o supernovă... Cert este doar că au trebuit zeci de milioane de ani ca viaţa să pornească cât de cât la drum, mai departe. Ce se poate comenta mai mult de atât?!?

Cele mai relevante experimente rămân, încă, cele în care se studiază structurile moleculare ale apei "tratate" energetic cu ajutorul criogeniei (celebre fiind cele publicate de Masaru Emoto). Ele se realizează după un anumit "tratament energetic" al apei, care va fi îngheţată rapid, "fotografiindu-se" astfel efectul acelei intervenţii (energii) asupra moleculelor de apă.

Astfel, apa sub efectul microundelor are o structură inelară, dezagregată şi discontinuă, sub efectul undelor radio ale unui telefon mobil are o structură disociată, moartă, inertă, sub influenţa emoţiilor de mulţumire umană are o stranie şi frumoasă structură hexagonală care prezintă pe fiecare colţ al hexagonului o cruce, interiorul fiind închis de un disc simetric amplasat, în cazul sentimentelor de scuză are aceeaşi structură dar lipsesc crucile din vârfuri iar discul central este mai mult o gaură iar dezgustul determină o structură de aglomerată cu multe muchii şi vârfuri, fără o structură anume.

Aceste experimente s-au realizat şi cu apă supusă la vibraţiile muzicii. De exemplu, muzica lui Bach formează molecule ce par reuniuni între formele de mulţumire cu cele de scuză, muzica lui Mozart formează structuri foarte asemănătoare cu cele ale reuniunii între mulţumire şi extaz, muzica lui Beethoven creează structuri de mulţumire cu mici semne de destructurare, pe când muzica heavy rock distruge şi împrăştie moleculele...

Aşa s-a descoperit şi efectul distructiv al transportului apei prin atât de utilizatele ţevi de apă. Structura apei ce ajunge la un robinet obişnuit este strivită de presiunile mari necesare transportului prin ţevi, de la sursă la utilizatorul final, disociată (de multe ori lipsesc părţi întregi din moleculele/ structurile iniţiale caracterizate de modele clare, simetrice, plăcute la vedere), chiar dacă provine direct de la un izvor natural...

În plus, cei care au sisteme de încălzire prin podea sau cei care au aerisit calorifere au putut observa şi fără instrumentele ştiinţei că apa din aceste sisteme este devitalizată şi putredă... Efectul... Hmmm... Ţineţi-vă bine! Cu cât este mai destructurată, mai devitalizată această apă, cu atât va fi mai mare efectul acesteia de absorbţie de energie (fără un "sens" anume, cu referire la "energie bună" sau "energie rea") a tot ceea ce se află în apropierea sau contactul lor (oameni, animale, plante)...

În acest sens ar fi cazul să vă descriu unele "incidente" interesante legate de apă şi manifestările ei sub influenţa energiilor (bune sau rele)... incidente în care nu se poate lua în calcul compoziţia chimică a mixului realizat de apă cu alte substanţe chimice ci, în mod special, doar structura acesteia (dovedind că structura este mult mai importantă decât compoziţia).

Cel mai vechi şi mai cunoscut caz de colaborare energetică (informaţională) cu apa este cel al lui Iisus care a transformat apa în vin.

Apoi este cazul abatelui Karl Gastinsis, care, conform cronicilor, în anul 1472 a fost arestat în baza unor denunţuri false şi interogat cu privire la probabilitatea ca el să fi generat o stare maladivă unei doamne din înalta societate. Pe când era ţinut în temniţă, abatelui i se dădea în fiecare zi doar o coajă de pâine mucegăită şi o cană cu apă murdară şi clocită. După 40 de zile, şeful închisorii a constatat că abatele nu numai că nu era slăbit dar părea că dobândise sănătate şi putere, lucru care nu a făcut decât să servească inchizitorilor ca probă că abatele avea legături cu forţele întunericului. Sub tortura ce a urmat, părintele a recunoscut că recitase o rugăciune asupra apei stricate care îi fusese dată, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru încercările ce îi fuseseră date. După aceasta, apa dobândea un gust bun, devenind proaspătă şi limpede.

În iarna anului 1881, velierul "Lara" naviga pe o rută între Liverpool şi San Francisco, traversând oceanul Atlantic şi, în a treia zi de voiaj, a izbucnit un incendiu la bord scufundând nava. Printre supravieţuitori s-a aflat şi căpitanul acestei nave, Neil Carrey, care povesteşte... Rezervele de apă din barca de salvare s-au epuizat rapid iar echipajul a început să fie chinuit de sete. După 3 săptămâni de derivă pe mare au reuşit să ajungă la ţărm. Aici, căpitanul a povestit cum au reuşit să supravieţuiască. Toţi membrii echipajului visau apă dulce sau îşi imaginau că în jurul bărcii de salvare nu este apă de mare ci apă dulce, aceasta schimbându-şi culoarea din albastru marin în tenta verzuie a apei dulci. Această colaborare energetică a transformat apa cu adevărat, dovadă că pe toată perioada derivei toţi marinarii au consumat acea apă simţind gustul şi calităţile apei dulci si... au supravieţuit.

Unul din cazurile celebre se desfăşoară în 1956 în Asia de Sud-Est într-un laborator militar secret unde se discutau "elementele" necesare de cercetare şi dezvoltare de arme de distrugere în masă (în special de arme bacteriologice). La momentul incidentului, cei prezenţi discutau, într-o şedinţă deosebit de lungă, despre ce proprietăţi ar trebui să aibă o armă bacteriologică de distrugere în masă. La un  moment dat, toţi participanţii decid să întrerupă şedinţa deoarece toţi acuzau simptome de intoxicaţie alimentară severă şi... pleacă la spital (nu la cel de psihiatrie, unde ar fi trebuit)... Cum militarii sunt, prin definiţie paranoici, au pornit o anchetă pentru a determina care a fost cauza şi, eventual, să ciuruie vinovatul... Dar, rezultatul anchetei nu a putut fi altul decât, ...Pe toată perioada şedinţei, cei care participaseră la ea nu consumaseră nimic altceva decât apă... Şi orice test au efectuat cu resturile de apă rămase după acea şedinţă nu au depistat nici o substanţă suplimentară, cu toate că, ancheta a concluzionat: otrăvire cauzată de apa obişnuită...

Cazuri asemănătoare au fost semnalate de diverşi cercetători, istorici, etc. Un caz "simpatic" este cel al unei crame celebre. Unul din maiştrii care coordonau producţia, stocarea, etc. de vinuri de calitate a ieşit la pensie. În loc a fost angajat un alt maistru, mult mai bun şi mai renumit decât cel care plecase şi, din acel moment, secţiunea de care răspundea el nu mai producea vin bun... S-au aplicat tot felul de procedee de eliminare a problemelor care făceau ca vinul să fie ori poşircă, ori oţet şi.... nimic... Atunci s-a apelat la celebrul Lazarev care a găsit problema... Respectivul maistru se afla sub stress-ul acomodării la noul loc de muncă şi au fost necesare mai multe şedinţe, mai mult sau mai puţin spirituale, dar legate de rezolvarea conflictului său, până să înceapă iar să curgă vinul de calitate (ulterior, am citit chiar într-o carte a lui Lazarev că respectivului maistru i s-a schimbat locul de muncă pentru ca vinul să fie iar vin, şi nu poşircă)...

S-a mers până într-acolo încât s-a determinat tehnologia modernă poate structura apa în mod artificial. Testând apa structurată într-un anume fel prin alimentarea (cu astfel de apă) în condiţii de laborator a unor seminţe de soia, s-a stabilit că acestea emiteau de 6 ori mai multă radiaţie fotonică decât atunci când s-a folosit apă obişnuită (netratată).

Astfel, folosirea apei structurate determină o creştere şi o coacere mai rapidă a legumelor şi măreşte de mai multe ori cantitatea de microelemente şi proteine vegetale folositoare în alimentaţie. Experimentele au determinat că este nevoie cantitativ cu până la 20% mai puţină apă pentru irigare atunci când se foloseşte apa structurată, aproape eliminându-se inclusiv necesitatea de a utiliza substanţe fertilizatoare (în sol sau apă)...

Şi, ca să finaliză acest post (cu toate că pot afirma că nici nu am început bine să vorbim despre apă) vă propun să urmăriţi, eventual să repetaţi, următorul experiment al dr. Emoto Masaru...

Luaţi trei pahare, mai încăpătoare şi puneţi în fiecare din ele o mână de orez (pentru obiectivitatea rezultatului vă recomand să fie cantităţi cât mai egale). Apoi, în fiecare din ele, turnaţi apă (indicat să fie plată, din sticlele care se laudă cu sursa naturală a conţinutului) până ce se acoperă orezul existent în acestea. Acum vine partea mai grea... Urmează o perioadă de 3 luni în care, în fiecare zi, să vă aşezaţi în fata primului pahar şi să îi mulţumiţi pentru ceva pozitiv anume (eventual etichetaţi paharele ca să nu încurcaţi mesajele...)... Apoi vă aşezaţi în faţa celui de-al doilea pahar şi îi lăsaţi mesaje de genul "Eşti un idiot!", "Eşti un prost!", "Eşti o ruşine!"... Şi, la urmă, în faţa celui de-ai treilea pahar faceţi "Stânga-mprejur!" ignorându-l... După trecerea acestor trei luni veţi avea stupoarea să constataţi că orezul din primul pahar fermentează şi împrăştie o aromă plăcută şi puternică, în al doilea pahar orezul s-a înnegrit iar în al treilea pahar, cel ignorat, orezul deja putrezeşte...

Pentru o "percepţie vizuală" a celor postate de mine se poate "vedea" şi filmul „Apa”, pentru alte percepţii citiţi cărţile de pe net ale lui Emoto Masaru…

            Dacă a trecut ziua de azi... A trecut şi săptămâna... Sănătate şi spor în toate cele bune!!!

Dorin, Merticaru