Soare… Energie… Lumină… Viață… Culoare…

Soarele este o stea de dimensiune medie, cunoscută ca fiind o pitică galbenă, formată în principal din hidrogen (aproximativ 73%), heliu (aproximativ 25%) și alte diferite elemente chimice (aproximativ 2%) ce au rezultat din fuziunea nucleară a hidrogenului.

După cum știm, reacțiile nucleare de fuziune eliberează și o cantitate enormă de energie sub formă de radiație (plasmă), căldură și lumină.

Radiația plasmatică este o stare a materiei alcătuită din particule încărcate electric, în principal protoni (95%) și electroni (4%), estimându-se că Soarele pierde prin radiație aproximativ 4 milioane de tone de masă, majoritar hidrogen și în cantități foarte mici heliu, oxigen, carbon, etc, în fiecare secundă prin fuziune nucleară.

Această emisie radiantă este cunoscută sub denumirea de vânt solar.

Lumina, particulele de lumină numite fotoni, este produsă în nucleul Soarelui prin procesele de fuziune, fiind absorbiți și reemiși de atomii de hidrogen și de heliu, fiind supuși unui proces numit difuzie radiativă și vor „părăsi” fotosfera după aproximativ un milion de ani…

De exemplu, temperatura de la suprafața Soarelui, a fotosferei, stratul exterior, vizibil, este de aproximativ 5.500 de grade Celsius dar temperatura din nucleul Soarelui este de aproximativ 15 milioane de grade Celsius.

Lumina solară este esențială pentru fotosinteza plantelor, procesul prin care acestea transformă dioxidul de carbon și apa în energie și oxigen, fiind factorul determinant ce stă la baza lanțului trofic și susține viața pe Terra.

Lumina solară este sursa principală de energie a Pământului, ea determinând temperaturile, modelele de precipitații și circulația atmosferică.

Lumina solară este esențială pentru o serie de funcții vitale ale organismului uman, inclusiv pentru sinteza vitaminei D, o vitamină esențială pentru absorbția calciului și pentru sănătatea oaselor.

La fel de esențială este și datorită influenței ritmul circadian, ceasul intern care reglează ciclul somn-veghe și alte funcții biologice.

Lumina solară are un impact pozitiv asupra stării de spirit și a bunăstării mentale, expunerea la lumina soarelui reducând stresul, depresia și anxietatea.

Da, ar mai fi ceva… Lumina solară poate fi utilizată ca sursă de energie curată și regenerabilă, din punct de vedere economic fiind o piață globală în creștere care creează locuri de muncă și stimulează economia.

Sunt multe alte detalii de prezentat despre lumină… Dar, putem trece la prezentarea „detaliilor” prin care lumina dă culoare lumii noastre…

Cred că oricare dintre noi a studiat la școală că, lumina solară este o radiație electromagnetică, care conține toate culorile spectrului, percepută a fi culoarea albă, ce trece printr-o prismă, se descompune în toate culorile spectrului luminos, formând binecunoscutul curcubeu natural.

Din punct de vedere al percepției umane, prisma reflectă lumina la diferite unghiuri în funcție de lungimea de undă, determinând separarea lor în „zone grupate” de lungime de undă, determinând ceea ce este perceput a fi ca fiind o separare a culorilor.

Dar, în realitate, soarele emite o gamă largă de radiații electromagnetice, nu doar lumină vizibilă, „spectrul electromagnetic vizibil” fiind cel care permite vederea și fotosinteza, reprezentată de „intervalul” dintre lungimile de undă de 400 nm și 780 nm (nm - nanometri).

Spectrul electromagnetic „invizibil” „învăluie” spectrul vizibil, fiind reprezentat în zona „inferioară” de radiațiile gamma (lungime de undă mai mică de 0,01 nm), radiațiile X (0,01 nm — 10 nm), radiațiile ultraviolete (10 — 400 nm) iar în zona „superioară” de radiațiile infraroșii (780nm — 1 mm), microunde (1 mm — 1m) și radiațiile radio (1 m — 100 m).

Revenind la ceea ce ne interesează, spectrul vizibil cuprinde o gamă de lungimi de undă, de la aproximativ 380 nm (violet: 380–430 nm) spre indigo (430–450 nm), albastru (450–500 nm), verde (500–570 nm), galben (570–590 nm), portocaliu (590–630 nm) la 780 nm (roșu: 700–780 nm).

Când percepem lumina albă, de fapt vedem o combinație a tuturor acestor lungimi de undă, a tuturor acestor culori.

Pentru cei inițiați, chiar și „deschiși” pentru „alte percepții”, se poate „conștientiza” o similitudine a „creșterii” vibrației, pe modelul descrierilor fizice anterioare.

Chakra Muladhara (rădăcină) este asociată culorii roșu, chakra Swadhisthana (sacrală) culorii portocaliu, Manipura (plexul solar) culorii galben, Anahata (inima) culorii verde, Vishuddha (gât) culorii albastru, Ajna (al treilea ochi) culorii indigo, Sahasrara (coroană) culorii violet…

Sesizați structurarea după creșterea vibrației, a frecvenței? Cum de s-au „perceput” acestea acum mii de ani, când nici un om nu avea habar de frecvențele „luminii” și potențiala lor asociere la culoare?

Poate or fi sesizat „structurarea” curcubeului și ar fi făcut unele asocieri, corect?

Dar ce te faci cu cei ce percep „informațiile” spirituale? De ce a fost percepută exact aceeași structură a „valorii” sufletelor? Roșu fiind valoarea primului nivel după „inițiat” (nou născut), violet fiind „valoarea” celor mai avansate suflete…

Care culoare violet, la limita vizibilității, se percepe ca și culoarea albă, asemenea luminii sufletelor cele mai elevate…

Mai mult, cum oare de sufletele nou născute au culoarea albă? O disponibilitate deosebită spre „evoluție”, având la baza toate elementele vibraționale?!? Spre perfecționare, spre evoluția spre cea mai „înaltă” valoare…

Vom discuta despre toate acestea mult mai târziu, în materiale „următoare”… Să revenim!

Compoziția spectrală a luminii albe poate varia, determinând o ușoară diferență de percepție. De exemplu, lumina soarelui are o compoziție spectrală mai bogată în albastru decât lumina incandescentă.

Din punct de vedere tehnic, lungimea de undă a luminii albe este adesea definită ca fiind punctul de echilibru al culorii, unde stimularea receptorilor roșu, verde și albastru din ochi este egală.

Această lungime de undă „medie albă”, rezultată din amestecul celor trei culori primare, este de aproximativ 555 nm, corespunzând culorii verde-galben.

Totuși, este important de reținut că percepția culorii albe, chiar și a tuturor celorlalte culori „vizibile” este un proces subiectiv, influențat de factori precum adaptarea la lumină, temperatura de culoare a sursei de lumină și particularitățile individuale ale fiecărui ochi, particularități de țin de fiecare individ uman în parte în ceea ce ar fi senzația unei anumite culori.

Interpretarea unei culori este influențată de contextul în care este realizată aceasta… Context ce ține strict de om și de elementele ce îl descriu… Cultural, istoric și personal…

Există unele „tipare” ce vor fi preluate de fiecare individ la „startul” fiecărei experiențe, individual, datorită manifestării în mediul înconjurător…

Deoarece cultura transcede timpurile în care se manifestă cu o oarecare inerție a tradițiilor și „obiceiurilor” locale ce vor fi „încetinite” în cutumele sociale, politice, culturale determinând manifestarea prin individul ce trăiește acele timpuri, dar, obligatoriu, va fi și altceva…

Ceva de genul „Cu cât individul este mai fericit cu atât vor conta sau nu cultura sau istoria”….

Și, în consecință, interpretarea va fi adaptată în funcție de individ, de contextul cultural la care va achiesa, de timpurile pe care le va trăi și prin care va trăi…

În sensul că o culoare va fi indusă de „mediu”, preferată sau iubită la tinerețe, poate urâtă (în sensul de ură și nu de antagonicul frumuseții), bla, bla…

Dar, până la urmă se va realiza o delimitare clară, „preferențială” sau intrinsecă individului respectiv, indiferentă de „ceea ce nu îi aparține sau îl caracterizează”…

Pentru mulți dintre noi aceste afirmații introductive pot părea o bazaconie… Dar, oare, așa este?

Mai întâi, v-ați gândit vreodată la preferințele pictorilor ce au realizat capodoperele istoriei?

Pictori renascentiști precum Giotto di Bondone, cunoscut pentru frescele sale din Cappella Scrovegni, considerat un precursor al Renașterii italiene, Leonardo da Vinci, un geniu universal, pictor al Mona Lisei și al Cinei cele de Taină, Michelandelo Buonarroti, sculptor și pictor al Capelei Sixtine, Raffaello Sanzio, pictor al Madonei Sixtine și al Școlii din Atena…

Sau pictorii barocului precum Caravaggio, cunoscut pentru folosirea dramatică a luminii și umbrei, Rembrandt van Rijn, maestru al portretelor și al scenelor biblice, Johannes Vermeer, pictor al scenei de gen olandeze…

Sau pictorii impresionismului precum Claude Monet, fondatorul mișcării impresioniste, cunoscut pentru picturile sale cu nuferi, Pierre-Auguste Renoir, pictor al scenei sociale și al naturii statice, Edgar Degas, cunoscut pentru picturile sale cu balerine…

Sau pictorii post-impresionismului precum Vincent van Gogh, pictor al Nopții înstelate și al Autoportretelor, Paul Cézanne, precursor al cubismului, Paul Gauguin, pictor al simbolismului și al primitivismului…

Sau pictorii modernismului precum Pablo Picasso, fondatorul cubismului, pictor al Guernicei, Henri Matisse, fondatorul fauvismului, Wassily Kandinsky, pionier al abstracționismului?

Fără a mai aminti de pictorii diferitelor curente artistice cum ar fi manierismul, un curent artistic din secolul al XVI-lea caracterizat prin distorsiunea formei și a culorii, rococo, un curent artistic din secolul al XVIII-lea caracterizat prin grație, frivolitate și ornamente elaborate, romantismul, un curent artistic din secolul al XIX-lea caracterizat prin exaltarea sentimentelor și a naturii, realismul, un curent artistic din secolul al XIX-lea caracterizat prin reprezentarea fidelă a realității, simbolismul, un curent artistic din secolul al XIX-lea caracterizat prin folosirea simbolurilor pentru a exprima idei și emoții…

Personalitatea lor credeți că nu a avut nici o influență afară de curentele sociale, culturale, tradiționale, bla, bla? Sau nu s-au conformat cât de cât „curentelor” vremurilor?

Evident că simbolismul culorii s-a manifestat prin utilizarea culorii pentru a simboliza anumite concepte sau emoții.

De exemplu, albul poate simboliza puritatea, roșul poate simboliza pasiunea, iar negrul poate simboliza moartea…

În „Cina cea de Taină” a lui Leonardo da Vinci, apostolii sunt înveșmântați în culori diferite, care simbolizează personalitățile și trăsăturile lor.

Apoi „intervine” emoția culorii, culorile evocând anumite emoții privitorului.

De exemplu, culorile calde (roșu, portocaliu, galben) pot evoca sentimente de căldură, energie și optimism, în timp ce culorile reci (albastru, verde, violet) pot evoca sentimente de calm, relaxare și pace.

Un exemplu ar putea fi „Noaptea înstelată” a lui Vincent van Gogh, în care culorile vibrante și tușele energice transmit sentimente de tulburare și emoție.

Apoi intervine armonia culorii, culorile putând fi combinate pentru a crea o armonie plăcută sau un contrast dramatic.

De exemplu, „Mona Lisa” lui da Vinci, se remarcă și printr-o paletă de culori subtile și o tehnică de sfumato pentru a crea o atmosferă misterioasă și omogenă.

Apoi intervine utilizarea luminii și a umbrei ce poate crea o senzație de tridimensionalitate, profunzime și formă.

De exemplu, în “Rembrandt autoritrat”, evident realizată de Rembrandt, artistul utilizează o tehnică de clarobscur pentru a crea un contrast dramatic și a accentua trăsăturile feței.

Și, să nu uităm de intenția artistului! Este important să se ia în considerare intenția artistului și contextul istoric al operei de artă atunci când se interpretează semnificația culorii.

De exemplu, în “Guernica” lui Picasso, artistul utilizează o paletă de culori sumbre pentru a transmite ororile războiului civil spaniol.

Se mai poate comenta că expresia prin culoare nu este un instrument complex și nuanțat pe care pictorii celebri îl utilizează pentru a transmite o varietate de mesaje și emoții?

Dar aceste preocupări nu au „aparținut” doar lumii artistice…

De exemplu, în 1810, Johann Wolfgang Goethe a publicat „Teoria culorilor”, în care a explorat relația dintre culori și emoții. Exemplele ar putea fi multiplicate exponențial dacă ne vom raporta la lumea scriitorilor, a poeților, unde apar „expresii” ale manifestării culorilor.

Dar, ați înțeles ideea! Deci, să trecem la „lumea științei” (am folosit ghilimelele deoarece ideea de știință este destul de contestată dar…)!

Precursori ai teoriilor „științifice” ale culorilor pot fi citați într-un număr mai mare decât v-ați imagina…

De exemplu, Wilhelm Ostwald a dezvoltat un sistem de clasificare a culorilor bazat pe percepția umană, publicat în 1919…

Oricum ar fi, dintre toți acești precursori, se remarcă psihologul Max Luscher care a publicat prima sa carte despre teoria culorilor în 1947, “Die Farbe als Symbol”.

Testul Luscher a fost dezvoltat ulterior și a fost publicat în 1952.

Astfel, în mod evident, a fost dezvoltată „Psihologia culorilor”, domeniu care explorează modul în care culorile afectează comportamentul și emoțiile umane…

Și, de aici, sau poate într-o manieră originală, s-au desprins teoria lui Joe Doe care a susținut că anumite culori pot evoca anumite răspunsuri emoționale și fiziologice, teoria lui Smith, care a propus un model care explicâ modul în care culorile influențează percepția spațiului și a timpului și, într-un fel de final, neuromarketingul care utilizează principiile psihologiei culorilor pentru a influența deciziile de cumpărare ale consumatorilor.

Deci, aveți o idee despre ceea ce va urma în această viitoare carte, indiferent de invocata lipsă de dovezi științifice riguroase care să susțină teoriile care vor sta la baza ei, indiferent de subiectivitatea interpretării culorilor, indiferent de influența factorilor culturali și individuali asupra preferințelor pentru culori.

Sper că nu ar mai fi cazul să subliniez importanța luării în considerațiile Dumneavoastră a limitărilor acestor teorii și necesitatea utilizării cu prudență?

Dar aceasta ar fi partea „tehnică”… Să continuăm cu ceea ce ar fi interpretarea percepției umane a culorii albe!

Merticaru Dorin Nicolae